Arhive pe etichete: curte

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)


Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, proză, viaţă

Dodo şi Albişoara, doi pisoi cuminţi? Sau nu? (poezii pentru Victor şi prietenii săi)


Într-o zi de vară, într-o joi,
o pisicuţă şi un pisoi,
la plimbare au plecat
în ceea ce numeau „regat”:

o curte mai măricică,
a vecinului Costică,
gard în gard cu a lor stăpână,
dar, părinţilor, au uitat să spună!

Însă, nu mai este rost de întors!
– Uite un ghemotoc frumos!,
spune Dodo cel tărcat.
– Surioară, hai de-ndat’!

Albişoara, pisicuţa,
spre ghemotoc a dat fuguţa
şi-a-ntrebat, cu veselie:
– Ce eşti tu, o jucărie?

– Mac, mac, sunt un maaare, ăăă, mic răţoi
şi mă cheamă Gălbioi.
Dar, voi cine sunteţi, de unde aţi picat,
v-aţi rătăcit, sau de-acasă aţi plecat?

– Miau, miau, din curtea de lângă tine,
deci, te putem striga „vecine!”,
răspunseră pisoii imediat
– Vrem să ne plimbăm şi noi, prin regat!

Şi de joacă s-au şi apucat,
s-au ascuns, s-au alergat,
printre flori şi zarzavaturi,
peste legumele din straturi.

Şi la-ntrecere s-au luat
cu un fluture colorat,
au uitat de foame şi de casă,
nici n-au observat cum seara se lasă.

Gălbioi nu mai era de mult cu ei,
mama raţă îl chemase lângă fraţii săi.
Ziua se sfârşise, dar pisoii nici că simţiră
şi tot jucându-se, ei se rătăciră!

Spaima îi cuprinse pe aventurieri,
că drumul spre casă nu e nicăieri.
– Îmi este frică, Dodo, vreau acum la mamaaa,
se tânguie, miorlăind, micuţa Albişoara.

Spre norocul lor, pisica mamă
apăru ca din senin şi la ea îi cheamă.
Pisoii se-ndreaptă spre mamă alergând,
o aventură nouă nu va mai veni curând!

De nu vreţi nicicând să vă rătăciţi,
să nu fugiţi de-acasă, dragi copii cuminţi,
pe-ai voştri părinţi să îi anunţaţi,
unde, cu cine şi cât o să plecaţi!Dodo şi Albişoara pisici3

2 comentarii

Din categoria animale, copil, copilărie, inocenţă, poezii, poezii pentru copii, poezii proprii

S-a deschis căsuţa poveştilor!


UPDATE: Gata, acum, accesul în căsuţă este mult mai uşor! Mulţumesc pentru asistenţă şi sprijin tehnic, ca şi pentru imagine, fratelui meu, Tavi Angheluş.

Pentru voi toţi, cei ce vă mai simţiţi copii, dar, în special, pentru copiii şi nepoţii voştri, am deschis larg uşile Căsuţei poveştilor! Aşa că, luaţi-vă o cană de cafea, ceai, ciocolată caldă, după caz şi veniţi la noi. E cald şi bine!

Dând click pe „Căsuţa poveştilor”, veţi vedea despre ce este vorba! (mai bine spus, veţi auzi).

Invitaţii speciale, cu surle şi trâmbiţe, pentru:
Andra, Adi Bontea, Dănutz, Cantina Socială, Cosmin Ştefănescu, Cristian Gheorghe, Dr. Lecter, Zacq, Dana Pătrănoiu, Dana Alexandrescu, Ana Usca, Vero, Andrei, Adrian Voicu, Bogdan Onin, Victor Bucur, Nişte Buimaci, Caius, Călin Hera, Atelier literar, Costin Comba, Cristian Dima, Culaie, Diana Alzner,  Oana Clara, Doctorul tău, Dan, Alt cer senin, Florentin Drăgănescu, Laura Frunză, Florin Nan, Gabriela Savitsky, Fata din vis, Gabriela Elena, Georgiana, Ilarie, Gina, Edit, Injineru, Ioan Bistriţeanul, Vania, Copilul virtual, Mamă şi iubită, Manoka Bay, Dan (maramureşeanul), Ana lu’ Manole, Micael Nicolas, Mirela Pete, Neînţeles, Elena Alina, Orry, Pisica roz, Ottilia Ardeleanu, Daria Nicole, Carmen Petac, Prima donă, Florentin, Raza de soare,  Anca, Simina, Rokssana, Catrinel şi şoricelul, Melami, FLuu, Stropi de suflet, Suflet de femeie, Suzana, Teo Negură, Thetimeismine, Adrian Pascu, Gabi Cojocaru,  Gabriela Neagu, Dan, Malli,  Costang, Micul Prinţ, Lady Io,  Smaranda, Marius Torsan, Mădălina Ciucu, Radu Plugaru, Cristina Ologeanu, Tink3rbell, Exoligu, Collage, Daniela şi Matei

77 comentarii

Din categoria de suflet..., inocenţă, recurs la prea multă realitate

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a


Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂

16 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri

De prin curte, adunate…


Mâţă dormind în leagăn:

Hmm, m-am săturat de leagăn, am schimbat „patul”:

Am tras un pui de sooomnnnn!!!!!!!!!! Pe unde o fi Victor?

Aha, în sfârşit a venit la mine!

Unde sunt Piki şi Max?

A, uite-i:

PikiMax

Gata, acum vă pup şi vă salut:

14 comentarii

Din categoria de suflet...

Vacanţă la mamaie şi tataie


Pentru că, la Victor la grădiniţă, ia fiecare vacanţă cât şi când vrea şi pentru că Victor avea nevoie de vacanţă şi pentru că nu are cine sta cu el în această perioadă, am intrat şi eu într-un concediu forţat. Fără soţ. Doar eu şi Victor. Aşa că am plecat la Vâlcea, la mamaie şi tataie (părinţii mei), pentru o săptămână.

Sătui de oraş şi de „patru pereţi”, ai mei s-au mutat la ţară, acum vreo 14 ani. Şi bine au făcut. Aşa că noi ne bucurăm de curte, de cântecul păsărelelor, de dealurile şi munţii din jur, de trandafirii din grădină şi de licurici noaptea.

Victor se plimbă  cu trotineta şi joacă remi singur, în leagănul făcut de tataie.

Dacă ar fi şi tati cu noi, dacă n-ar ploua zilnic şi dacă gândurile şi mintea mea nu ar fi în altă parte, ar fi chiar perfect…

Spre exemplificare:

29 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, părinţi