Oare ce simt lacrimile când curg?
Știu, știu, veți râde
și-mi veți spune că sunt naivă.
Că lacrimile sunt 98-99% apă, albumine,
globuline, săruri minerale, o enzimă numită lizozim
și, deci, nu au suflet.
Cum ar putea simți ceva?
Dacă e așa, de ce nu știu iubi
toți cei ce au suflet?
Și … de unde știți voi că
sufletul nu este o lacrimă?
Din categoria de suflet..., limba română, poezii, poezii proprii
Sunt plânsul mamei, fără de sfârşit,
din fiecare miez de noapte,
sunt binecuvântarea-i trimisă şoptit,
fiului cel drag şi plecat departe.
Sunt conjugarea verbului „a fi”,
speranţa într-o lume bună,
sunt „a visa”, „a plânge”, „a iubi”,
sunt rază de soare şi rază de lună.
Sunt muşcata din geam şi cireşul în floare,
sunt roşul macilor din câmpul cu grâu,
sunt hora de nuntă şi doina de jale,
sunt munte şi deal şi vale şi râu.
Sunt ziua-ngenuncheată în amurg,
sunt lacrima ascunsă sub o geană,
sunt mărul din grădină dat în pârg,
sunt toamna-mbătrânită-n iarnă…
Sunt drapelul ţării purtat la rever,
pământul scăldat în sânge străbun,
sunt ruga strămoşilor, scrisă pe cer,
dar, mai presus de toate, sunt ROMÂN!
La mulţi ani, ROMÂNIA, la mulţi ani, dragii mei ROMÂNI, oriunde vă aflaţi!
Din categoria de suflet..., limba română, România, sărbătoare, urări, ţară
Sunt plânsul mamei, fără de sfârşit,
din fiecare miez de noapte,
sunt binecuvântarea-i trimisă şoptit,
fiului cel drag şi plecat departe.
Sunt conjugarea verbului „a fi”,
speranţa într-o lume bună,
sunt „a visa”, „a plânge”, „a iubi”,
sunt rază de soare şi rază de lună.
Sunt muşcata din geam şi cireşul în floare,
sunt roşul macilor din câmpul cu grâu,
sunt hora de nuntă şi doina de jale,
sunt munte şi deal şi vale şi râu.
Sunt ziua-ngenuncheată în amurg,
sunt lacrima ascunsă sub o geană,
sunt mărul din grădină dat în pârg,
sunt toamna-mbătrânită-n iarnă…
Sunt drapelul ţării purtat la rever,
pământul scăldat în sânge străbun,
sunt ruga strămoşilor, scrisă pe cer,
dar, mai presus de toate, sunt ROMÂN!
La mulţi ani, românii mei! România suntem noi! La mulţi ani ROMÂNIEI NOASTRE!
Din categoria La mulţi ani!, limba română, manifest, poezii, poezii proprii, urări, ţară
Întoarce-te acasă, frate român pribeag,
copiii ţi-au crescut, părinţii-s tot mai mici,
ai lăsat în urmă tot ce ai mai sfânt, mai drag,
eşti plecat de mult, de prea mult timp îi plângi…!
Întoarce-te acasă, frate român hoinar,
ţara-ţi e rănită, te cheamă-n ajutor,
chiar de pâinea are, câteodată, gust amar,
tot este mai dulce, lâng-al tău popor…!
Întoarce-te acasă, frate român tăcut,
te aşteaptă munţii tăi şi datina-ţi străbună,
te-aşteaptă glia şi locul unde te-ai născut,
întoarce-te acasă, frate român, cu inimă română!
Din categoria gânduri, limba română, manifest, poezii, poezii proprii
La mulţi ani, Românii mei frumoşi, oriunde vă aflaţi! Cei care sunteţi departe nu uitaţi că vă aşteptăm acasă. Vouă v-a fost greu, nouă ne-a fost greu, poate a venit timpul să învăţăm cum, împreună, să facem să ne fie bine! Dacă alţii pot, putem şi noi!
La mulţi ani, România!
„Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!”
Din categoria de suflet..., eveniment, limba română, sărbătoare, urări, viaţă, ţară
Nu, nu voi vorbi despre rezultatele de la bacalaureat, nici de cauzele, sau scopul acestora, nici de lipsa de interes a elevilor şi/sau a profesorilor, ci despre cuvintele ca atare. Pentru că mă zgârăie rău pe creier, când aud, acum, la FINALUL examenului, „care este procentul de PROMOVABILITATE?”, ori: „în judeţul x, procentul de promovabilitate (!) este de….”.
Aşa că, se impune un pic de analiză:
Conform DEX:
PROMOVABILITÁTE – s. f. însușirea de a fi promovabil.
promovábil, -ă – adj. care poate fi, care are calitatea de a fi promovat.
PROMOVÁRE, promovări, s. f. Acțiunea de a promova și rezultatul ei.
PROMOVÁ, promovez, vb. I. Tranz. 1. A ridica, a înainta pe cineva în funcție; în grad, într-o demnitate etc., a avansa. ♦ A declara pe cineva absolvent al unui an de învățământ, permițându-i trecerea în anul următor. ♦ A termina cu succes o clasă sau un an de învățământ. 2. A susține, a sprijini făcând să progreseze, să se dezvolte.
În concluzie, dragii mei, vorbim despre un procent de PROMOVARE a examenului de bacalaureat care s-a încheiat!
Dacă am fi fost la începutul lui, am fi putut spune: „se presupune un procent de promovabilitate de …. „
Din categoria diverse, limba română, manifest
La mulţi ani, Nichita Stănescu! „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se miscă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multa lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
(N. Stănescu – Dreptul la timp)
Mai sărbătoresc şi:
Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, limba română, poezii, sărbătoare
„Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.
„Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne în credem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebue o idee care să limpezească toate capetele şi să ne
împreune pe toţi la lucru.”
„Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi
Românii, şi vom arăta numai decât cum nici nu pot avea, nici nu pot consti tui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă, care să fie o mai rea expre siune a poporul ui ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, – ci al acestei coterii care-l guvernă, guvern ându – ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică. Eşită din nişte şcoli mizerabile a căror singură ţântă e propagarea minciunei, în care n’au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţiune, care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s’au infiltrat în capetele unei generaţiuni june şi de aceea docile nişte principii sistemat ice în flagrantă contradicţiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţiunea exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului , – ce putea fi ele de cât pure minciuni! In viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea, dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi decât iarăşi falşe. Nu trebue dar să ne mirăm, dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publ ică a popoarelor, astfel cum le aplică; pentru că ei le – au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falşelor noţiuni fundamentale i-a făcut incapabili de-a cugeta drept.” (Mihai Eminescu – „Scrieri politice”)
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!
„Dacă Eminescu nu ar existat, el ar fi trebuit inventat.”
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.”
[Odă (în metru antic)]
Din categoria de suflet..., diverse, eveniment, gânduri, limba română, manifest, Mihai Eminescu, România, scrieri politice, ţară
EMINESCU
E un miros de tei în crânguri,
Misterul surâde din lumea tăcută,
Inima lumilor ce o înconjoară
Naşte a soarelui albă lumină.
El cântă cu buze de miere
Suflet stins, muiat în nor,
Ca un fulger fără ţintă,
Un singur dor.
(Notă: Versurile au fost culese din diferite poezii ale poetului. Eu, doar, le-am adunat într-un acrostih.)
„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine. S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…Dovada şi încercarea de faţă. Competinţa eterului e limitată şi ea nu ar vrea să semene cu nimic ordonat şi pedagogic. E vorba de un Eminescu zărit în dezordine şi răzleţ, după o călătorie prin peisajele lui făcută în zigzag şi fără Cicerone. Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?…” (T. Arghezi, Cuvânt înainte la <M. Eminescu, “Poezii”, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971>)
Din categoria de suflet..., limba română, poezii
Că tot voia să ştie Victor ce am de spus. 🙂 Să spun, deci! Nu-i aşa că aţi prefera să auziţi, de fiecare dată, „mi-ar plăcea” ?
Şi nici nu-i greu. La infinitiv, verbul este „a plăcea” şi nu „a place”. Dacă se reţine asta, restul e o joacă. Verbul face parte din grupa a II-a de verbe, adică a acelor care au terminaţia „-ea” şi nu din grupa a III-a – terminaţia „-e„. La fel cu „a vedea”, „a avea”, „a cădea„.
Condiţionalul optativ al verbului se formează cu ajutorul verbului auxiliar „a avea” + infinitivul verbului de conjugat.
Astfel:
(mi-) ar plăcea, (ţi-) ar plăcea, (i-) ar plăcea, (ne-) ar plăcea, (v-) ar plăcea, (le-) ar plăcea – şi, deci, nu (mi-, ţi-, i-, ne-, v-, le-) ar place (că doar am stabilit că infinitul verbului – adică modul în care se găseşte verbul „în starea lui pură”, să zicem, este „a plăcea„).
Acelaşi lucru pentru „a vedea„, „a cădea„, etc.
aş (ai, ar, am, aţi, ar) vedea/cădea şi nu aş (ai, ar, am aţi, ar) vede/cade,
spre deosebire de „a face” şi nu „a făcea”.
cond. optativ: aş (ai, ar, am aţi, ar) face, fiind incorect, deci, aş (ai, ar, am, aţi, ar) făcea, verb pe care, probabil îl iau ca „model” cei care spun „mi-ar place”.
Buuun! Şi, acum mi-ar plăcea să lămurim şi „mai bine prefer” sau „prefer mai mult”.
a prefera = vb. I. Tranz. A da întâietate sau precădere unui lucru unei situații sau unei ființe, în raport cu altceva sau altcineva; a considera ceva sau pe cineva mai bun, mai valoros, mai important etc., în raport cu altceva sau cu altcineva; a aprecia mai mult ceva sau pe cineva (conform DEX-ului).
Astfel, dacă spunem: „Mai bine prefer să văd un film, decât să învăţ la gramatică.” sau „Prefer mai mult să văd un film, decât să învăţ la gramatică”, nu facem altceva decât să „comitem” un pleonasm (exprimarea unei idei folosind mai multe cuvinte decît este necesar, astfel încît sensurile cuvintelor folosite se suprapun parţial sau total, însemnând acelaşi lucru), devenind, astfel, redundanţi în exprimare.
Dacă am folosi expresiile separat, am avea acelaşi rezultat:
Decât să învăţ la gramatică, mai bine văd un film. (este de preferat să văd un film, acţiunii de a învăţa la gramatică).
Prefer (îmi place mai mult, consider că este mai bine) să văd un film, decât să învăţ la gramatică.
Cam atât cu of-ul de azi. Dacă aveţi completări, observaţii, etc., mă găsiţi aici. 🙂
* Sic (iniţial sicut) este un cuvânt al limbii latine, cu semnificaţia de „astfel”, „ca atare”. Este folosit în texte literare pentru a marca situaţii neobişnuite sau incorecte de ortografie, sintaxă punctuaţie şi pentru a evita perceperea lor drept greşeli de tipar. De regulă, se notează între paranteze drepte, scris cu caractere cursive (astfel: [sic]) sau cu un semn de exclamare alături (astfel: [sic!]).
Din categoria campanii, limba română
Pentru că ofurile mele lingvistice sunt departe de a se fi sfârşit, din păcate, îmi continui seria de manifeste antischilodire a limbii române.
De câte ori n-aţi auzit:
„Accidentul s-a produs datorită condiţiilor meteo nefavorabile.”
sau
„Datorită lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic”?
De prea multe ori.
Şi este total greşit.
„Datorită” – prepoziţie care cere cazul Dativ al părţii de vorbire pe care o însoţeşte (substantiv, pronume) – se foloseşte atunci când acţiunea a putut avea loc mulţumită „intervenţiei de bine” a cuiva, când efectul este unul bun. Sau, altfel spus, atunci când poate fi înlocuit cu „mulţumită„, „graţie„.
Ex. :
Datorită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
datorită=mulţumită=graţie
Mulţumită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
Graţie Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
„Din cauza” – locuţiune prepoziţională care cere cazul Genitiv al părţii de vorbire – se foloseşte atunci când acţiunea a avut loc din pricina „intervenţiei de rău” a cuiva, a ceva, când efectul este rău. Deci, altfel spus, atunci când se poate înlocui cu „din pricina„.
Ex. :
Din cauza lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.
din cauza=din pricina
Din pricina lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.
Buunnn!!!!!!!!!!! Acum că am lămurit din cauza şi datorită cui se întâmplă una, alta, să trecem la punctul nr. 2 pe ordinea de zi:
„Deci„.
„- Cum te cheamă?
– Deci, Popescu Ion.”
„Ce film ai văzut?
Deci, Păcală.” şi aşa mai departe.
De ce, doamne iartă-mă, ar începe cineva fraza/propoziţia cu o concluzie, fără să fie o concluzie?
Pentru că „deci” este o conjuncţie conclusivă, introduce o propoziţie subordonată conclusivă. Se poate înlocui cu locuţiunea conjuncţională „prin urmare„.
Deeeci (concluzionăm):
Folosim „deci”, când avem de formulat o concluzie la ceea ce am expus până în acel moment. Rezumăm (evidenţiem principalul), adică, (al) ceea ce am povestit deja.
Dacă aţi considerat că este bine de ştiut, daţi mai departe. Iar eu vă voi mulţumi, cu recunoştinţă.
Din categoria campanii, limba română
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd şi aud cum, din ce în ce mai mult, este sărăcită limba asta română, îmi vine să urlu. Iar când torţionarii mai sunt şi dintre cei care-şi flutură studiile şi diplomele lor preţioase, precum alţii lanţurile groase de aur, sau, mai mult, ne şi reprezintă, în diverse funcţii şi posturi, ori îşi permit să dea şi lecţii, vorba lui Cristian Lisandru, mă transform în lup.
Oful de astăzi este „decât”, şi la sugestia lui Victor şi a Smarandei.
Greşeala (şi nu „greşala”) cea mai frecventă este când cuvântul se foloseşte ca adverb restrictiv în propoziţii afirmative, de genul:
Vreau decât pâine.
Corect: Nu vreau decât pâine. (adică, „nu mai am nevoie de altceva/nu mai vreau şi altceva, decât pâine”).
Dacă ne exprimăm în propoziţii afirmative, avem sinonimele „numai”, „doar”.
Vreau numai/doar pâine.
În concluzie, când adverbul „decât” se poate înlocui cu „numai/doar”, el se foloseşte doar în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”, care dă forma negativă a verbului şi, implicit, a propoziţiei. Altfel spus:
„Decât”, ca adverb de restricţie, nu se foloseşte decât în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”.
Cuvântul mai poate avea, din punct de vedere morfologic, şi valenţe de adverb comparativ de inegalitate, atunci când se poate înlocui cu adverbul comparativ „ca”.
Ex. : Este mai înalt decât tine. (Este mai înalt ca tine.)
Un alt rol pe care îl poate juca este cel de conjuncţie subordonatoare, introducând diverse circumstanţiale (comparativă de inegalitate, circumstanţială de excepţie, etc.).
Mai există şi omonimul omofon „de cât”, format din prepoziţia simplă „de” şi pronumele/adjectivul pronominal „cât”.
Ex. : De cât are nevoie?
De cât ulei are nevoie?
Nu am avut de spus decât atât.
Şi, ca de fiecare dată, strig „ajutooor!” :
bucurvictor.wordpress.com, calinhera.wordpress.com, daniotil.ro, dianaalzner.blogspot.com, dmd-familia.blogspot.com, www.cabral.ro
Din categoria campanii, limba română
Azi, m-am hotărât să pun punctul pe „i” sau pe „ii” şi, chiar, pe „iii”.
Domnule, mari probleme face „i-ul” ăsta, cât îl vezi de micuţ şi cuminţel, cum stă el aşa, în poziţie de „drepţi.”
Cum ziceam, ia să vedem când trebuie să „cânte” singur, în duet sau trio.
Păi, este simplu. Nici de această dată, nu voi intra în amănunte tehnice, adică nu voi da copy-paste din Gramatica Academiei, de exemplu.
Vă voi „vinde” şi acum un pont:
Dacă, la singular, cuvântul are, deja, în rădăcina sa, un „i„, la plural nearticulat va mai primi încă un „i” (desinenţa de plural) iar, dacă îl mai şi articulăm, dându-i funcţie de subiect al propoziţei, de exemplu, sau atribut substantival apoziţional, va primi deja şi cea de-a treia „medalie” – „i„.
Hai să vedem:
Exemplu: cuvântul „copil” (substantiv de gen masculin): ne uităm bine la el şi, surpriză!!!, are deja un „i”.
Bun, îl punem la plural şi obţinem „copii„, ca în propoziţiile:
Bine aţi venit, copii!
I-am văzut pe copii în parc.
Am cumpărat jucării pentru copii.
În construcţiile:
Copiii noştri sunt cei mai cuminţi
sau
Ei, copiii, sunt comorile noastre.,
observăm că sunt trei litere „i”. (şi nu trei de „i” – o altă greşeală foarte frecventă).
Să le analizăm: primul este cel din rădăcina substantivului singular (copil), al doilea este particula (desinenţa) de plural nearticulat iar cel de-al treilea, particula de plural articulat.
În acelaşi principiu se înscriu şi cuvintele, fie ele substantive, adjective/adverbe:
geamgiu – geamgii – geamgiii
vizitiu – vizitii – vizitiii
propriu – proprii – propriii, etc.
Dacă rădăcina cuvântului, nu conţine litera „i„, atunci vom avea:
singular: membru
plural nearticulat: membri (Comitetul va avea cinci membri. şi nu „… cinci membrii„)
plural articulat: membrii (Membrii Guvernului sunt….).
singular: codru
plural nearticulat: codri (doi codri)
plural articulat: codrii („De treci codrii de aramă…”)
negru – ma refer aici, la adjectiv, la plural va fi negri şi nu negrii (ochi negri),
la fel şi albastru – plural albaştri (ochi albaştri şi nu ochi albaştrii).
Desigur, situaţia este alta când alegem să articulăm adjectivul şi nu substantivul pe care îl determină:
Negrii (albaştrii) ei ochi te hipnotizau. în loc de
Ochii ei negri (albaştri) …
Şi pentru că a venit vorba de cuvântul „ochi” care este invariabil ca formă, atât pentru singular, cât şi pentru plural nearticulat (un ochi – doi ochi), la plural articulat se va scrie cu doi „i” şi nu cu trei „i”.
Să luăm ca exemplu şi cuvinte de genul feminin:
singular: poezie
plural nearticulat: poezii
plural articulat: poeziile (şi nu poezile)
singular: roşie
plural articulat: roşii
plural nearticulat: roşiile (nu roşile)
Deci, nu uitaţi:
Există o literă „i” în radicalul cuvântului, next level „ii”, last level „iii”, nu exista litera „i”, next level „i”, last level „ii”.
Ce să fac şi ăsta este un alt of al meu şi radarul meu de vorbitor-cititor-scriitor de limbă română, îl detectează nolens-volens.
Din categoria campanii, limba română
„Limba romănă este patria mea” (Nichita Stănescu)
A vorbi româneşte, român fiind, este ca şi cum ai respira. Sau ar trebui să fie. Numai că unora nu le pasă… Nu le pasă cum vorbesc. Şi, apoi, ce mai contează? Sunt miniştri? Sunt. Sunt academicieni (?). Sunt preşedinţi? Sunt. Sunt oameni „cu carte”, cel puţin oficial? Sunt.
Şi atunci? Restul e moft. La dracu’ cu grija pentru cum se vorbeşte corect! Suntem în secolul vitezei, nu? Cine mai are timp pentru asta?
Şi, totuşi, nu mă pot împiedica să deplâng drama limbii române.
Azi mă voi referi la drama lui „pe care”. Cum care „pe care” ?
Acela din Acuzativ. Văr din fraţi cu „care” dar cu rostul lui.
Acela pe care (şi nu acela care) toată lumea (sau, ma rog, din ce în ce mai multă) l-a condamnat la pieire.
Nu vreau, acum, să intru în probleme de morfologie şi sintaxă ale cuvântului însoţit de prepoziţie sau ale propoziţiei subordonate atributive pe care o introduce dar, la naiba, e atât de simplu!
Spun: „Cartea pe care am citit-o este foarte interesantă.” şi nu „Cartea care am citit-o este foarte interesantă.”, cum, de altfel, spun:
„Intelectualul care nu vorbeşte corect nu este intelectual.”
Pontul este următorul:
Fac referire la un cuvânt asupra căruia se răsfrânge o acţiune, spun „pe care”:
Cartea pe care am citit-o (eu am citit-o – pe ea, cartea)…
Spectacolul pe care l-ai văzut (tu l-ai văzut – pe el, spectacolul)….
Regula pe care au impus-o (ei au impus-o – pe ea, regula)…
Dacă, dimpotrivă, reiau un cuvânt care este „titularul” acţiunii, spun „care”:
Copilul care este obraznic va fi pedepsit. (el, copilul, este obraznic; acel copil va fi pedepsit – care este obraznic)
Oamenii care nu citesc sunt mai săraci cu o viaţă. (ei, oamenii, nu citesc; acei oameni sunt mai săraci… – care nu citesc).
Zău, că e simplu!
Ce să fac, am şi eu ofurile mele…
Din categoria limba română
Noaptebunacopii's Blog 