Arhive pe etichete: flori

14 iulie 2016 · 16:29

Întrebări

L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce așa și nu altfel? De ce mâine sau cândva și nu acum? De ce înnorat și nu senin, de ce verde și nu albastru, de ce cald și nu rece, de ce buruieni și nu flori…? De ce..?
– Dacă toate ar fi așa cum vrei tu, ai mai sta de vorbă cu mine? Ai mai căuta înțelesuri? mi-a răspuns El. Și încă ceva: pe o mare prea lină, uiți să mai vâsleşti. Ori, de ce-ai mai ieșit în larg?

Scrie un comentariu

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet...

Etichetat ca întrebări, Dumnezeu, flori, mare, viaţă

15 mai 2015 · 17:30

Lacrimile lui Bujor

Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Etichetat ca bujor, flori, iubire, margaretă, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

31 ianuarie 2014 · 21:45

Copilul din flori – partea a III-a

În seara aceea, Andrada şi Marioara au vrut să doarmă cu Tanţa, în patul din cunie. Ceea ce se întâmplase le provocase frică.

– Auzi, mumă, o întrebă Andrada, dar ce, Dumnezeu omoară oameni? N-ai spus mata că Dumnezeu e bun şi că îi ajută pe oameni?

– Da, mumă, Dumnezeu e bun şi-i ajută pe oameni. Da’ câteodată, dacă sunt răi, îi pedepseşte.

– Pe nenea Vică, tot Dumnezeu l-a pedepsit? De ce, ce-a făcut?

– Ia culcă-te, Andruţă, hai, culcă-te şi hodină-te! Dumnezeu are EL, socotelile lui.

Şi bunică-sa învârti rotiţa lămpii, până ce flacăra se făcu mică-mică. Pâlpâirea ei forma umbre pe pereţii văruiţi în alb ai micii bucătării. Mirosea a gaz lampant. Undeva, în depărtare, se auzeau câini lătrând. La fereastra cu perdea din pânză albă, cu flori multicolore, cusute de bunică-sa în lunile de iarnă, se vedea luna ce părea că priveşte spre ele. Andrada o văzu chiar că zâmbeşte. Se întoarse de tot cu faţa spre geam şi cu spatele la Marioara. Bunica se culcase la picioarele lor. Înainte de a adormi, fata o auzi oftând: „Of, Costele, Costele, dacă nu m-ai fi lăsat singură, nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Marioara ar fi fost a ta şi nu s-ar fi încurcat cu alde Iepure. Of, Costele, de ce plecaşi, de ce?”

În următoarele două zile, la Iepureşti a fost un adevărat pelerinaj. Femei cernite şi bărbaţii lor veneau cu lumânări şi flori şi spuneau, încă de la poarta ce rămăsese tot timpul deschisă: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Dumnezeu să-l hodinească!”

Tot auzind că oamenii se rugau ca Dumnezeu să-l ierte pe nenea Vică, Andrada gândi că trebuie să fi greşit el ceva. În curtea plină de oameni, fierbeau, în tuciuri mari, înnegrite de fum, puse pe pirostrii, varză cu carne, orez pentru pilaf şi arpacaş pentru colivă. Mirosurile ce se înălţau în văzduh umpluseră tot satul. Toate femeile alea, îmbrăcate în negru, ce mişunau de colo-colo, în şi din toate colţurile, păreau nişte furnici ce se agitau spre muşuroi. Unele tocau legume, sau jumuleau găinile ce fuseseră tăiate pentru nefericitul eveniment, altele spălau vase, una avea grijă de lumânările aprinse în vasul de lut cu mălai, să nu care cumva să se stingă vreuna şi să rămână aşa. Se auzeau zumzete, şoapte, uneori chiar râsete – că, priveghi, priveghi, dar, cum trebuia să se şi bea în amintirea răpostului, nu înainte de a se vărsa câte-o picătură în ţărână, pentru sufletul lui, supărarea se mai dilua. Din când în când, se mai auzea câte-o jeluire: ”Vicăăă, un’te duci tu, Vicăăăă şi cui ne laaaşi?” Dar nici ţaţa Profira, bocitoarea, nu putea jeli tot timpul şi mai lua câte o pauză, să-şi ude gâtul ce se usca de la atâtea bocete şi tristeţe. Peste toţi şi toate, trona Vică, în sicriul lui maro, aşezat pe o masă înaltă, în şopron şi înconjurat de un cort din pânză albă, de tifon, să nu bată musca. Nu mai putea spune nimic, dar stătea acolo, în costumul lui ăl bun, de duminică şi părea că priveşte, ca un adevărat stăpân, la cei ce se agitau în toate părţile. În mâinile împreunate pe piept, avea o batistă albă, cu dungi subţiri, albastre şi o lumânare. Într-unul dintre colţurile batistei era legată, cu fir roşu de arnici, o monedă de un leu.

În curtea ei, Tanţa frământa, în albia de lemn, aluatul pentru pâine. Alături, pe o măsuţă, sub o coală de hârtie albă, fuseseră puse la dospit gogoşi pufoase, rotunde, tăiate cu paharul. Era renumită în tot satul pentru pâinea în „ţăst” şi gogoşile pe care le făcea. În timp ce întorcea aluatul pe toate părţile, fredona:

„Prin pădurea bradului,

Trece mama Radului,

Din ochi negri lăcrimând

Şi de Radu întrebând:

– L-aţi văzut pe Radu mamii?

– L-am văzut la crâşma Stanii,

Unde-şi beau drumeţii banii

Şi haiducii gologanii!

Radu mamii, Radule!

– Radu mamii nu mai bea,

Uite potera colea!

Însă Radu n-asculta,

Potera-l-nconjura,

Radu mamii, Raaduuuleee!”

Andrada stătea pe lângă bunică-sa şi făcea turte. Îi plăcea s-o asculte cântând, avea o voce frumoasă. Cândva, îi mărturisise că, în tinereţe, i se spunea Stana. Andrada s-a întrebat mereu dacă muma ei fusese Stana din cântecul „Radu mamii”. Chiar a întrebat-o, la un moment dat, dar nu a primit niciun răspuns. Lângă ele, Marioara jumulea o găină. Trebuia să pregătească bunătăţi, pentru că în ziua următoare, pe seară, aveau să vină la ele naşa Marioarei şi moaşa Rodica, să discute „problema”, să stabilească ce era de făcut.

Tot în ziua următoare a fost şi înmormântarea lui Vică. După slujba preotului de acasă, convoiul a pornit spre cimitirul satului. Lăutarii tocmiţi cântau, instrumental, un marş funebru, în timp ce Saveta şi bocitoarele îl jeleau, de-a stânga şi de-a drepta sicriului, în căruţa în care era aşezat. Fane şi Gore mergeau în spatele căruţei, cu capetele plecate. Tanţa lui Stângă, aflată la urma convoiului îi spuse vecinei din dreapta ei:

– Auzi, Mariţo, acu’ că Vică nu mai e, poate Fane îşi face datoria faţa de fata aia a lu’ Tanţa, că epăcat de tinereţea ei şi de copilu-i din burtă.

– Deh, Tanţo, ştiu eu ce să zic? Parcă n-aş prea crede. E un terchea-berchea şi nici Saveta nu-l învaţă de bine. Dar, ce întâmplare, auzi tu? Cum îl blestemă Tanţa, aşa muri Iepure. Şi repede să dusă … Eu cred că inima l-a lăsat. Poate îl rodea ce a făcut fi-su, cine ştie? Doar el, pe lumea ailaltă…

Vocile lor au fost acoperite de chiotele de bucurie ale copiilor ce se îngrămădeau şi se împingeau să strângă bănuţii pe care rudele mortului îi aruncau în spatele căruţei.

Când convoiul se îndepărtă destul, Tanţa se duse la poarta vecinilor ei şi lăsă o cană cu o lumânare aprinsă. „Dumnezeu să te ierte, Vică, să-ţi fie ţărâna uşoară! Poate, pe cealaltă lume, nu vei mai fi la fel de câinos!”

Pe seară, în timp ce în curtea de vis-a-vis, la mesele lungi, întinse pe două rânduri, sătenii onorau memoria celui ce fusese stâpânul casei şi primeau de pomană pentru sufletul lui, la un lat de uliţă, în jurul unei mese mult mai mici, stăteau patru femei, un bărbat şi Andrada. Naşa Marioarei şi moaşa Rodica, ce era şi moaşă comunală, aduseseră cu ele pe Marioara şi Sandu Tănase. Ce doi, soţ şi soţie, mutaţi de curând în sat, în casa părintească moştenită de Marioara, de la părinţi, casă mare, frumoasă, ce aducea a conac boieresc, au fost aduşi de moaşă. Când intraseră pe poartă, nimeni nu bănuia ce rol important vor juca cei doi în viaţa Marioarei. După ce Tanţa le servi ciorbă de găină, cu ardei iute, mămăligă cu carne la ceaun şi mujdei de usturoi şi aşeză pe masă un lighenuş plin cu gogoşi tăvălite în zahăr, începură discuţiile.

– Uite, tanti Tanţă, ce vă propun eu, începu Rodica.

Inima Marioarei începu să bată cu putere şi simţi cum i se face greaţă. Nu era foarte conştientă de ce înseamnă să aduci pe lume un copil, dar, într-un mod ciudat, inexplicabil, simţea că începe să iubească viaţa ce pâlpâia în interiorul ei şi duse mâna la pântece.

Va urma!

Din categoria copil, copilărie, proză, părinţi

Etichetat ca bunica, cântec, copil, copilărie, flori, gogoşi, pâine, proză, sat

17 iunie 2013 · 8:18

Bună dimineaţa! :)

Bună dimineaţa, să aveţi o săptămână binecuvântată şi plină de lumină, precum această zorea, din grădiniţa mea de pe balcon, pe care v-o ofer cu drag (zoreaua, nu grădiniţa 🙂 )!

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., diverse, natură, prietenie

Etichetat ca balcon, flori, gradiniţă, grădină, prietenie, urări, zorea

10 iunie 2013 · 20:22

Frânturi de viaţă, clipe de emoţie …

Ştiţi că v-am spus că mă gândesc, şi acum, cu dragoste la cea care mi-a fost învăţătoare acum … 33 de ani şi că, în fiecare an, pe 3 iunie, de ziua sa, o omagiez, în gând, sau, mai nou, prin articole pe blog. 🙂

Ei, bine, pentru că vineri am fost la Rm. Vâlcea, ghiciţi ce? Am cumpărat cel mai frumos ghiveci cu orhidee pe care l-am găsit şi am căutat-o la aceeaşi şcoală în care eu am petrecut primii mei opt ani de şcoală – Şcoala Generală nr. 10.

Cum am ajuns înainte de a se suna, cu vreo 25 de minute şi nu am îndrăznit s-o deranjez de la ore (se auzea prin uşă că repeta pentru serbare, cu boboceii de cls. I, pe care îi are acum), am aşteptat clopoţelul. Nu vă spun cu ce emoţii: cum mi-au transpirat palmele şi cum îmi bubuia inima! 🙂

Cele 25 de minute de aşteptare în faţa uşii (pt. că nici să plec şi să revin nu am vrut) mi s-au părut o eternitate…
Când, în sfârşit, s-a deschis uşa, am văzut-o şi m-a văzut. Surpriza şi emoţia au fost copleşitoare pentru amândouă. Pentru mine, pentru că m-a recunoscut şi a venit cu braţele întinse spre mine şi pentru domnia sa că nu se aştepta. 🙂

Ne-am strâns în braţe şi mai-mai că nu am plâns una pe umărul celeilalte. Unul dintre copii a spus că el ştie cine sunt: „sunteţi fiica doamnei învăţătoare!” 🙂

Printre altele, mi-a spus că încă mai are vaza ACEEA pe care i-am dăruit-o noi, prin clasa a III-a, când am aflat, pentru prima oară, data aniversării şi că-şi aminteşte, cu dragoste, de vaza plină cu garoafe roşii pe care a găsit-o pe catedră, când a intrat în clasă. Şi-şi mai aminteşte şi de buchetul de flori pe care i l-am dus acasă, tot cu ocazia unui 3 iunie, eu fiind liceană atunci.

Am făcut schimb de numere de telefon şi, cu siguranţă, o voi vizita ori de câte ori voi ajunge în oraşul meu natal, atât de drag mie.

Orice moment minunat are clipa sa…

7 comentarii

Din categoria de suflet..., eveniment, gânduri, iubire, La mulţi ani!

Etichetat ca întâlnire, învăţătoare, emoţii, flori, orhidee, Rm. Vâlcea, Şcoala generală nr. 10 Rm. Vâlcea, şcoală

4 martie 2013 · 16:44

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în păr!

Acum mulţi ani,

era doar un mugur

ce începuse să zâmbească în suflet.

A crescut odată cu mine.

Rădăcinile au rămas acolo

şi vor fi chiar şi după ce

eu voi fi fost plecată

într-un alt timp …

Doar florile se vor scutura

peste tâmplele tale

şi vor avea mirosul

sărutului meu.

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în ochi…

10 comentarii

Din categoria poezii de dragoste, poezii proprii

Etichetat ca flori, iubire, poezii, poezii proprii, primăvară, sărut

1 martie 2013 · 23:28

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată. S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în grijă, era vecina din stânga, cum priveai spre poartă, vecina cu care muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă. Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv. Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz, din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

4 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, proză, viaţă

Etichetat ca bunici, casă, copil, copilărie, curte, flori, grădină, Orodel, proză, sat, viaţă, zambile

25 martie 2012 · 18:50

Un copac cu flori…

Când primeşti o îmbrăţişare, lasă-te cucerit de toată căldura ei şi, cel puţin pentru un moment, vei simţi gustul fericirii… Pentru că fericirea se ia în doze mici…

4 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, viaţă

Etichetat ca îmbrăţişare, copac, căldură, fericire, flori, gânduri, Ştefan Hruşcă

8 ianuarie 2011 · 0:01

D’ale lui Victor

Brânzică…

– Mami, te rog să nu mai spui „brânză”.
– Dar cum să spun?
– Brânzică. E mai romantic.
– Mai romantic? îl întreb eu mirată.
-Da, adică, mai frumos, mai de dragoste, mă lămureşte el cu convingere.

Mai frumoasă ca florile…

– Mami, tu eşti mai frumoasă decât toate florile.
– Măi, tu iar eşti şmecher.
– Nu sunt şmecher, mami.
– Nu? Aşa crezi tu, că sunt frumoasă?
– Nu, mami, nu aşa cred, aşa e!
(Acum, nu mi-o luaţi şi voi în nume de rău, dar care mamă ar fi rezistat să nu se laude cu un asemenea compliment? 🙂 )

18 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă, părinţi

Etichetat ca brânză, copil, D'ale lui Victor, flori, frumos, inocenţă, romantic

2 septembrie 2010 · 0:01

M-au ciuruit, vă ciuruiesc

Cu premii şi lepşe, ce credeaţi? Şi nu e un fleac!

Dar, să le luăm pe rând. De leapşă, sunt responsabili Vania – mai demult, cred că a uitat şi el, scuze, Vania! – şi Mirela. Iar, pentru premii, sweet Ada, cu „sweet awards”. Să nu vă închipuiţi că le-am primit aşa, degeaba (sau pe degeaba, cum spun unii – aceia care „se riscă”, atunci când „se merită”). Trebuie să fac „rapoarte”. Asta nu înseamnă că nu le mulţumesc, cu drag, pentru că s-au gândit la mine. 🙂

So, începem cu leapşa, denumită „Cărţi pe nisipul fierbinte – leapşă de vară!” (na, că, între timp, a trecut şi vara!):

1. Câte carti ai citit pâna acum de la începutul lui 2010?

Sincer, nu ştiu. Oricum, nu atât de multe pe cât mi-aş fi dorit.

2. Câte carti de fictiune si câte de non-fictiune?

Presupun că prin „ficţiune” se face referire la cărţi SF. În acest caz, recunosc că nu prea sunt genul meu. Sorry!

3. Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Hai, măi, pe bune? Ce statistică-i asta?

4. Care e cartea preferata citita pâna acum in 2010?

Greu de spus. Am multe cărţi preferate. (sic!) Dintre ele, am recitit „Prima carte. Ultima carte” – Cătălin Bursaci.

5. Care e cartea care ti-a placut cel mai putin pâna acum în 2010?

„Conjuraţia imbecililor” – John Kennedy Toole. De fapt, starea pe care mi-a indus-0 cartea.

6. Ai început vreo carte si n-ai putut sa o termini?

Nu.

7. Care e cea mai veche carte citita?

Ufff, ce întrebări. Păi am început să citesc de pe la 5 ani. Chiar credeţi că îmi mai amintesc? Sunt bătrână, bolnavă şi uit uşor, maică!

8. Dar cea mai noua?

Sunt două. Citesc, în paralel, „Fabrica de mătase” – Tash Aw şi „O lume pentru Julius” – Alfredo Bryce Echenique.

9. Cea mai lunga si cea mai scurta carte?

Next, please!

10. Câte carti împrumutate si/sau de la biblioteca?

Niciuna. Cumpărate.

11. Câte carti citite sunt traduceri?

Majoritatea.

12. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Fiecare carte citită aparține altui scriitor.

13. Ai recitit vreo carte?

Am spus mai sus: „Prima carte. Ultima carte” – Cătălin Bursaci.

14. Care e personajul preferat din cartile citite pâna acum în 2010?

Mai multe.

15. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Anglia, Polonia, China, Malaysia, Spania, SUA, Franţa, România.

16. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

Nu este cazul.

17. Ce scriitori descoperiti în 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Jeffrey Archer.

18. E vreo carte a carei lectura îti pare rau ca ai amânat-o?

Nu.

Şi, acum, premiile:

Şi „plata” pentru premii:

Trebuie să scriu (despre) 10 „lucruri” care-mi plac:

1. Copiii. Îi iubesc, îi ador.

2. Prietenii. Sunt fidelă oamenilor dragi.

3. Să dăruiesc şi să ajut oamenii.

4. Îmi place să observ oamenii. Şi să-i ascult.

5. Îmi place să citesc.

6. Îmi place poezia. Să scriu şi să citesc poezie.

7. Florile. Să primesc şi să dăruiesc. Să plantez.

8. Fluturii.

9. Începutul toamnei: lumina, pădurea, aerul.

10. Copacii înfloriţi.

Ufff, ce am mai muncit pentru toate astea! Şi, cum v-am spus, e rândul vostru. Aşa că, dragii mei, vi le dăruiesc, atât leapşa, cât şi premiile, ca de fiecare dată, cu toată prietenia:

http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/08/28/trairi-sange-balcanic-129-poem/

http://alexandrescudaniela.com/fir-ar-el-de-bec-economic/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/09/01/sabotaj/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/08/31/destinatie-finala/

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/08/brandul-turistic-al-romaniei.html

http://caius67.wordpress.com/2010/09/01/femeia-ideala/

http://calinhera.wordpress.com/2010/09/01/un-blog-care-putea-fi/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/08/pentru-ca-ploua.html

http://cojocarii.wordpress.com/2010/08/31/sotie-mama-si-femeie/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/09/01/drum-spre-devenire-19/

http://danangibslife.blogspot.com/2010/08/de-canicula.html

http://dianaalzner.blogspot.com/2010/08/ziua-in-care-disparut-mircea.html