Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.
Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.
Am îmbătrânit…
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii
Timpul nu ni se mai măsoară-n ani. În clipe ni se scurge –
clipe de foc și clipe de gheață.
Peste ele, punți de speranță
între a râde și a plânge.
Viața ne este doar joc la ruletă –
păsări în mijloc de furtună.
Înainte, singură, numai iubirea ne mână,
ca un suav parfum de violetă.
Trecerea ni-i simplă-ntâmplare –
visele-s corăbii fără pânze.
Suntem ca un biet mănunchi de frunze
ce-și caută timid un loc sub soare.
Plăpânde năluci în umbrele nopții,
suntem plămădiți din vini și temeri –
doar mici pioni efemeri
aflați la mâna sorții.
(30.07.2016 – vol. Din boabe de piper și coji de portocală)
Din categoria poezii, poezii proprii
Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.
Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.
În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.
Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.
Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.
Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!
Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…
De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.
Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…#clipadenesingurătate
Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.
Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.
Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă
Asumă-ți și acceptă-ți copilul așa cum este el: cu bune și mai puțin bune! Ajută-l să și le înțeleagă pe cele mai puțin bune și să le îndrepte. Nu le ignora și nu suprapune asupra imaginii lui reale imaginea a ceea ce ai vrea tu să fie. Nu-l vei învăța decât să fugă de el însuși și să se mintă singur. Nu-l transforma în sclavul ambițiilor tale, fă tot ce poți să devină suveranul propriilor sale ambiții! Copilul tău are propriul său „eu”. Nu este proiecția imaginii tale despre sine sau despre ce crezi tu că ar fi fost obligatoriu să fie. Copilul tău nu este trofeul tău!
Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet...
Oricât de greu ar părea de crezut, pentru a face pe cineva fericit, nu este nevoie decât de o clipă. Ne temem, de cele mai multe ori, să ne oprim din drumul nostru pentru cineva, crezând că nu-l putem ajuta, deși ne-am dori s-o facem. Ne închipuim că este nevoie de eforturi mult prea mari pentru puterile noastre (financiare, psihice, sufletești, fizice, etc.), pentru timpul pe care îl avem la dispoziție. Și, cumva, ne ascundem în spatele principiului: „mai bine deloc, decât prea puțin”. Ceea ce, în opinia mea, este total greșit.
Este evident că nu poți ajuta pe toată lumea, este evident că nu-i vei rezolva toate problemele – nici nu este cazul, nimeni nu-ți cere asta -, este evident că el/ea va continua să-și poarte crucea, numai că, pentru a putea merge mai departe, fiecare dintre noi are nevoie de ACEA CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Este clipa plină de magie, care te face să vrei să mergi înainte, să te ridici, când ai căzut, să simți că există oameni cărora le pasă de tine, care sunt capabili să plângă cu și pentru tine, care te țin de mână pentru o bucată de drum – acea bucată de drum care ți se pare cel mai greu de parcurs, poate -, care pun umăr lângă umărul tău atunci când crucea-ți stă să te strivească.
Octavian Paler spunea că „lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.” Nici nu are cum ca întreaga lume să stea în loc. Este suficient, însă, dacă o face un singur om. Care să(-ți) dăruiască acea clipă de NEsingurătate…
Uneori, este clipa care (te) poate salva. De aceea, oricine ai fi, nu ezita să dăruiești, oricui are nevoie, O CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Costă mai puțin decât crezi și poate valora cât o viață!
Din categoria campanie, de suflet..., iubire, privind în jur, viaţă
Copilul meu, de când mi te-ai cuibărit pentru prima oară în inimă, am știut că tu-mi vei fi universul. Am știut că, pentru tine, aș putea trece prin foc, aș putea răsturna munții, aș putea seca oceanele. Am știut că, pentru tine, voi putea face și-ți voi fi orice. De aceea, dragul meu, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi mamă, hrană, culcuș, leagăn, doctor, prietenă, soră, mă bat cu monștrii, cu muma-pădurii, îți aduc soarele în palmă, când îți îngheață mânuțele, îți aduc luna la fereastră să alunge întunericul, de care te temi, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi primăvară, lacrimă, tot ceea ce va fi nevoie ca tu să fii bine.
Dar, copilul meu, trei lucruri nu voi putea fi vreodată pentru tine și nici n-aș vrea să pot: Dumnezeu, mintea și sufletul tău.
Pe Dumnezeu, ți-am arătat unde să-l cauți.
Mintea și sufletul sunt responsabilitatea ta, sunt drumul tău prin viață. Eu doar ți-am potrivit pașii pe cărare. Tu îți ești dator să le construiești, fărâmă cu fărâmă și să le crești frumos. Vei avea sau nu averi. Vei știi să le păstrezi sau le vei pierde. Dar, și pentru a le face și pentru a o lua de la zero, ai nevoie de minte și de suflet. Mintea și sufletul vor fi reala ta avere, vor fi armele tale în viață. În și pentru ele trebuie să investești muncă, sentimente, timp. Ele te vor defini ca om, îți vor aduce prieteni, te vor face puternic, te vor ajuta să renaști când va fi nevoie.
Firesc, la un moment dat, mintea îți va fi monedă de schimb, dar, fiul meu, să nu-ți vinzi niciodată sufletul! Oricât de greu vei crede că-ți va fi, să nu renunți la sufletul tău! Vei cădea, dar știu că te vei ridica! Vei greși, dar știu că vei îndrepta! Vei plânge, dar știu că vei reînvăța să râzi! Iar eu îți voi fi mereu alături, chiar și când nu mă vei vedea. Mă vei simți…
Să-ți fie bine, copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!
Cu cea mai pură iubire din lume, Mama.
Din categoria copil, copilărie, de suflet..., părinţi, viaţă
De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.
De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND…
ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.
Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, viaţă
Foaie verde de trifoi,
fost-am țară de eroi,
astăzi, stăm îngenuncheați,
umiliți și-nfricoșați.
Nu mai știm dragostea de frate,
sărăcia ne desparte,
nu mai știm dragostea de mamă,
ne cresc copiii ca-n cazarmă,
primesc viață pe cartelă
și iubire la gamelă,
dorul de părinți îi ucide
de n-are nici cine-i plânge!
Foaie verde de cicoare,
peste tot e numai jale,
foaie verde de alun
am ajuns carne de tun
pentru războaiele altora,
își părăsiră bărbații țara
și-o lăsară neapărată,
de ne-o furară pe toată!
Unde ești tu, Românie,
cea cu fală și cu ie?
Ce ne-au făcut, ce ți-am făcut?
Am uitat cum să-ți fim scut!
Unde suntem, noi, români,
oameni falnici, oameni buni?
Ne-am lăsat îndepărtați,
jefuiți și dezbinați.
Ia-ți, române, copiii la piept
să re-nvățăm cum să stăm drept,
patria să ne-o recâștigăm,
copiilor noștri le-o datorăm!
Foaie verde de pelin,
ajunge cu atât venin,
să ne luăm, români, de mână
să renaștem împreună!
Din categoria de suflet..., manifest, poezii, poezii proprii, român, România, viaţă, ţară
Scurtă ne e noaptea. Și ziua ne e scurtă.
Viața ne aleargă, timpul nu ascultă,
pașii ni se pierd în astă lume mare,
visele îngheață departe de soare.
Drumul ne duce cine știe unde,
viața se măsoară prea des doar în secunde,
fericirea se joacă la ruletă mult prea mult,
în suflet, prea puțină pace. Restul e tumult.
Iubirea o mai găsești doar prin câte-o carte,
Dumnezeu ne este din ce în ce mai departe,
speranța surâde câtor mai puțini,
suntem goi de simțăminte, dar suntem plini de vini.
Prea mult bocet, prea puțin zâmbet, prea departe viață,
iluziile înșirate precum mărgelele pe ață,
le purtăm la gât, cu sfială agățate,
mult prea scurtă ziuă, mult prea scurtă noapte …
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă
Când eram mică, voiam să fiu mare…
Azi, îmi caut copilăria prin sertare,
prin librării și prin anticariate,
printre file vechi, de carte.
Caut s-o aflu în adieri de primăvară,
în fiecare răsărit și apus de vară,
o caut în năzbâtiile copilului meu,
în fiece rugăciune către Dumnezeu.
Când eram mică, visam să fiu mare,
crezând că voi avea și cerul și pământul la picioare.
Azi, vreau să fiu iar mică, numai cu universul meu
și să cuceresc lumea doar înălțând un zmeu.
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii
Ninge cu linişti şi gânduri neştiute,
zăpada ţipă sub paşi nepăsători,
vise ce păreau a fi pe veci pierdute
apar din ceaţa nopţii, spre-a dispărea în zori.
E iarnă peste noi şi-n suflete e gheaţă
şi timpul nu vrea să se joace de-a mersul înapoi,
iubim în etape şi oameni şi viaţă,
dar, cel mai ades, uităm chiar de noi.
Din cer, se cern dorinţe şi doruri se cern,
iubiri ce au murit, iubiri ce stau să vină,
tinerii-şi cântă amorul lor etern,
iar iarna se prelinge pe coardă de mandolină.
La gură de sobă, se deapănă poveşti
despre ce n-a fost şi ar fi putut să fie
şi ninge cu linişti la fereşti,
mi-e bine, mi-e iarnă, mi-e poezie…
Din categoria creaţii, de suflet..., poezii, poezii proprii
– Noi murim pentru a ne primeni.
Voi, deşi muriţi câte puţin în fiecare zi,
din moartea voastră nimic nu învăţaţi,
sunteţi doar mai goi, mai mici şi mai încrâncenaţi.
Nouă nu ne este teamă de căderi,
pentru că ştim să reînviem în primăveri,
voi, cu cât urcaţi şi urcaţi,
vă credeţi dumnezei, vă credeţi împăraţi.
Păreţi a nu mai şti în urmă să priviţi,
uitaţi cum se trăieşte, uitaţi cum să iubiţi.
Noi, fie că suntem sus, fie că suntem jos,
vrem să trăim şi să murim frumos.
Coborâm pe pământ demn, în pas de vals,
ne îmbrăcăm frumos, pentru acest ultim dans,
cu fiecare toamnă, vă spunem iar şi iar:
trăiţi-vă frumos viaţa, n-o risipiţi în zadar!
La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea …
La căderea lor, mă-nclin. Le-aş dărui o stea…
Din categoria poezii, poezii proprii
Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?
Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri
– Ce faci cu toamna asta din suflet?
m-ai întrebat.
Ce să-ţi fi răspuns?
Că este toamna mea?
Că face parte din mine?
Tocmai de aceea nu aveam dreptul s-o păstrez.
-M-am gândit să-i fiu frunză,
ţi-am spus.
În căderea-mi, să mângâi o frunte plecată
sau un gând rătăcit,
un căţel pierdut,
un copil singur,
o lacrimă sau o privire
ce şi-a pierdut strălucirea.
– Şi, apoi? Pentru că nu-ţi va fi destul.
Ştii doar că nu-ţi va fi.
– Apoi, aş arde ca o candelă
la căpătâiul unui vis
sau aş încălzi un zâmbet îngheţat.
Ori aş topi o inimă ce a uitat să trăiască.
– Şi…?
– Şi aş mai fi un poem
pe care să-l citească în amurg cocorii
celor plecaţi în lume…
– Apoi?
– Apoi, aş fi toamna ta ….
Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii, viaţă
Iartă-mă, Doamne,
pentru păcatul
de a nu mai şti
să râd!
Am plâns atât de mult,
încât zâmbetele
le-am uitat încuiate
într-un colţ al sufletului.
Doar un lacăt ruginit
le mai ştie taina…
Din când în când,
un strop de lumină
îmi curge pe faţă.
Îl întind
cu cel mai bun creion de buze,
pentru
cel mai reuşit selfie al zilei…
Iartă-mă, Doamne…!
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii
Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!
Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, viaţă
Uneori, cei care vorbesc prea mult o fac doar pentru a nu-şi (mai) auzi propriile gânduri.
Din categoria gânduri, privind în jur, proză
Dacă Rusia se războieşte cu Ucraina, Israel cu Gaza, etc., de ce să nu se războiască şi mamele cu nemamele (!), cele cu un copil, cu cele cu cel puţin doi, cele care alăptează cu cele care nu, cele cu manichiură french, cu cele cu manichiură clasică, cele cu copii bălai cu cele cu ei bruni, etc.?
Citeam, azi de dimineaţă, un articol scris de o mamă împotriva alteia. Cea care îl scrisese s-a simţit atacată, în parcul pentru copii, de cealaltă care, observându-i manichiura „proaspătă” i-ar fi dat de înţeles că, dacă are timp de aşa ceva, nu este o mamă bună. În timp ce ea, iată, încă-l alăptează pe „copilul grăsunel de 3 ani”.
Autoarea articolului s-a simţit, desigur, ofensată şi, nu-i vorbă, i-a arătat ea, acolo, în articol. Şi a desfiinţat-o pe acea mamă şi pe cele de „rangul” ei, care, deşi fac parte din clasa de mijloc a societăţii şi, deci, teoretic, şi-ar permite financiar să se îngrijească, nu o fac, din dorinţa morbidă „de a fi supermame”, sacrificate până la lipsa manichiurii cu gel, pe altarul creşterii copiilor. Ba mai mult, fără doar şi poate, aceste mame, „fără bonă filipinează, şofer şi menajeră cu şorţuleţ” nu mai folosesc nici săpunul, aşa ar fi observat ea, d-na mamă cu manichiura proaspătă.
Şi câte astfel de articole nu am citit? Şi câte nu-şi sar la gât una alteia, pentru că – nu-i aşa? – fiecare deţine adevărul absolut despre cum să fii mamă/femeie, pe care cealaltă, nefericita, nu-l va înţelege niciodată!
Iar, între timp, planeta – despre ţara noastră ce să mai spun? – se duce dracului, din toate punctele de vedere. Pentru că fiecare dintre noi este pre(a)ocupat(ă) să fie „cea/cel mai tare din parcare”.
Până într-o zi, când „parcarea” va fi goală, fără ca vreuna dintre cele care se uită în bătătura ăleilalte, doar să vadă dacă e mai cu moţ au ba, să mai poată avea vreun drept de apel. Şi, mai dramatic, nici copiii lor …
Ea vindea „lăptoşi”, pe drumul ce urca spre Schitul Negru Vodă, din satul Cetăţuia, jud. Argeș. Ei stăteau cu ea. Ea, Mădălina, mama. Ei, Sorina – 10 ani şi Robert – 9 ani, copiii. Mai au un frăţior de 7 ani.
– Domniţă, nu luaţi „lăptoşi”?
Aş fi luat. Dar, nu cumpăr ciuperci, bureţi, etc., decât din surse foarte bine verificate.
– Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Şi i-am privit cu atenţie.
– Dar, un leu, ne daţi şi nouă? întreabă Robert.
Mai dădusem mulţi lei, celor peste 10 copii – tot ca ei – care ne înconjuraseră maşina, când ne-am hotărât să oprim şi să vizităm împrejurările. Nu a fost o excursie planificată. Ci doar un alt drum de întoarcere de la Rm. Vâlcea spre Bucureşti. Le-am dat şi lor …
– Robert! îl strigă maică-sa. Apoi, continuă: Domniţă, cu haine pentru copiii mei m-ai putea ajuta? Sau pentru mine? Suntem sărăci, aici… Este tare greu. Uite, vând şi eu ce pot să le iau o bucată de pâine. Nu avem unde munci. Soţul meu a vrut să meargă cu ziua, pe la oameni, la săpat de cartofi, da’ a tot plouat …
M-a cucerit cu această întrebare: „haine pentru copiii mei, nu ai?”
Nu mi-a cerut bani, ci haine pentru copiii ei…
I-am promis ferm că mă voi întoarce, cu tot ce voi putea pentru ei: haine, încălţăminte, jucării şi ceva alimente. I-am cerut numărul de telefon. Mi-a spus:
– Domniţă, dar vă rog să mă anunţaţi când veniţi, că, altfel, dacă vă vor vedea şi ceilalţi, se vor îngrămădi toţi … Se vor lua la bătaie, să apuce câte ceva …
De aceea, vă rog, dragii mei: dacă aveţi ceva de donat pentru ei, anunţaţi-mă! Intenţionez să strâng cât pot de multe: atât de îmbrăcat/încălţat, cât şi produse alimentare/nealimentare. Ce spuneţi, vreţi să vă alăturaţi în această acţiune? Şi de această dată?
Eu vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze!
– Doamna, da’ chiar veţi mai veni? Da’ când veţi veni? Tot într-o duminică? m-a întrebat Robert, când am dat să plecăm…
Din categoria campanie, copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., România, viaţă
40 de paşi.
Oare câţi or fi rămaşi?
40 de trepte,
când mai strâmbe, când mai drepte.
Zeci de mii de vise aprinse,
tot atâtea stele stinse.
40 de văi şi dealuri,
presărate cu idealuri.
Mii de doruri şi suspine,
lupte între rău şi bine,
împăcări şi despărţiri,
bucurii şi fericiri,
dintre toate, cea mai de seamă
Fericirea de a fi mamă.
40 de paşi …
Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii, viaţă
Azi, de ziua ta,
draga mea, blânda mea,
vreau să-ţi spun cât te iubesc,
să-ţi sărut mâna şi să-ţi mulţumesc.
Să ne trăieşti ani mulţi, binecuvântaţi,
că sunt ani, pe deplin meritaţi,
să ne aştepţi mereu în poartă,
aşa cum faci de fiecare dată!
Să-ţi dea Dumnezeu doar zile bune,
calde precum sufletu-ţi, mereu senine!
Reverenţă ţie, Doamnă,
Sărut-mâna şi la mulţi ani, iubită mamă!
Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, poezii, poezii pentru mama, poezii proprii, părinţi, urări, viaţă
Lucrurile mici ascund înţelesuri mari. Gândiţi-vă, numai, câtă viaţă este într-o lacrimă!
Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, privind în jur, viaţă
Am mai crescut c-o primăvară
şi cu un cireş în plină floare,
mi-a-mbătrânit în păr înc-o ninsoare
şi-n suflet, o poveste dulce-amară.
Lumina s-a mai scurs o dată-n curcubeu,
m-a mai spălat încă o ploaie, de păcate,
s-a mai înălţat o rugă către Dumnezeu
şi, încă o dată, ziua de noapte se desparte.
A mai fost un ieri şi va mai fi,
a mai trecut o pasăre în zbor,
să mai fiu copil, aş vrea, măcar o zi,
de copilărie-mi este dor … şi dor.
C-aşa e viaţa, vine şi se duce
şi nu te-ntreabă de-ţi place planul ei.
Este şi amară şi acră şi dulce,
ca o felie de lămâie dintr-un ceai cu tei.
Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă
Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să nu uiţi nicicând, iubirea mea,
că ei vor fi cu-adevărat averea ta.
Tu şi a lor mamă,
să le fiţi scut, să le fiţi armă,
să poată trece prin viaţă cu fruntea ridicată,
să le fii blând şi bun, să le fii Tată.
Să le fii far în cea mai neagră noapte,
să le fii ţipăt sau, după nevoie, şoapte,
să le cânţi despre oameni şi despre iubire
şi să le-arăţi ce-nseamnă adevărata fericire.
Să-i înveţi să râdă şi să plângă
şi să le spui că lumea, deşi poate fi şi strâmbă,
de vor şti să o respecte, va şti să îi iubească,
să-i mângâi des, pentru ca drept să crească.
Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să-ţi aminteşti cum, din iubirea mea,
ţi-am făcut drum sprea steaua ta…
Din categoria copil, copilărie, de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii, părinţi
Mă fac albastru de la zare
şi roşu de căutare
şi sunt alb, de la cuvânt,
mă fac negru de pământ.
Îmi curge cerul în privire,
eu mireasă şi el mire,
orizontul ne cunună,
mă fac verde de furtună.
Mă fac galben, mă-nfior,
sunt lumină în pridvor
şi-s corai – muşcată-n geam,
Şi voi fi şi sunt … eram …
Din categoria de suflet..., diverse, poezii, poezii proprii
Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.
Recenzia poate fi citită aici:
http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/
Din categoria de suflet..., poveşti, proză
Să plouă cu primăveri, peste noi, iubite
şi să ne ude pân-la piele,
să ne prefacă-n iarbă, sau în ciute,
ca-ntr-un magic basm, cu iele.
Să ne-nflorească piersicii în palmă,
în suflet, luna culcuş să îşi facă,
să-mbătrânim tăcuţi, apoi, în toamnă.
pe aripi de cocori, ce vin şi pleacă.
Să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
cu pământul mare să facem legământ
şi vom fi, de-a pururi, tu şi eu
uniţi în primăvară, cu-acelaşi jurământ.
Să plouă cu primăveri peste noi, iubitul meu,
Să ne-nflorească piersicii în palmă,
să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
să fii al meu domn, să fiu a ta doamnă!
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii
Noaptebunacopii's Blog 