Banca

– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

Publicitate

Am obosit, mamă!

Durere
tăcere
visare
mirare

minţire
umilire
plecare
uitare

minciuni
rugăciuni
sinucideri
desprinderi

suflet
plânset
nepăsare
abandonare

viaţă
speranţă
încrâncenare
disperare

lacrimi
patimi
teamă…
am obosit, mamă!

Urletul

Urletul din inimă
muşcă din mine
cu înverşunare.
Vrea să scoată
la suprafaţă
toate tăcerile
şi lacrimile
ascunse în el.
Îl înăbuş –
pentru a câta oară?-
să nu tulbur
mersul firesc
al lumii.

(21.01.2011)

Şi ştii că se poate

Nu vrei să zbori.

Tu ştii că nu se poate.

Doar gândurile-ţi se lipesc de nori,

iar sufletul mii de lumi străbate.

Nu vrei să-nvingi mereu.

Tu ştii că nu se poate.

Dar nu mai vrei speranţe pe cartelă

şi zâmbete-n clepsidre încuiate.

Nu vrei să nu mai plângi.

Tu ştii că nu se poate.

Dar vrei să-ţi faci din lacrimi cer

şi lună, din singurătate.

Nu vrei nemurirea.

Tu ştii că nu se poate.

Vrei, doar, să poţi trăi,

măcar, câte puţin, din toate.

Vrei să fii tu şi-atât.

Şi ştii că se poate.

Să mergi, mereu, pe drumul tău,

ducându-ţi visu-n spate.

Întrebări

Vis ars. Ochi tăcut.

Plecare?

Gând spart. Cuvânt surd.

Mirare?

Privire stinsă. Iris ucis.

Durere?

Buze pictate. Zâmbet învins.

Tăcere?

Inimă îngenuncheată. Lacrimi căzând.

Uitare?

Cioburi de suflet. Şoapte strigând.

Plecare…

Artistul

Azi, e trist artistul.

Şi-a pus sufletul în cui.

Nimeni nu mai vrea să ştie

care e povestea lui.

Nici lacrimi nu mai are,

le-a dus la amanet.

Se-ncuie în visare,

se ascunde-ntr-un sonet.

Ar mai avea multe de spus,

dar nu mai are spectatori,

căci ei, pe rând, cu toţi, s-au dus,

spre alte lumi, spre alte zări.

Şi-a aşezat sufletul în palme

şi l-a dăruit mereu.

N-a simţit sete, n-a simţit foame,

tot timpul „voi”, mai deloc „eu”.

Azi, bietul artist e trist.

Îşi lasă, încet, fruntea în palmă,

pe ecran, scrie „SFÂRŞIT”,

iar el nu vrea decât să doarmă.

Să-ţi fie bine, copilul meu!

Când te-am născut,
m-am abonat la viitor.
Necondiţionat.

Când te-am atins,
am renăscut.
Când m-ai privit,
Dumnezeu mi-a fost mai aproape
ca oricând.

Când mi-ai zâmbit,
întregul univers
mi s-a cuibărit în inimă.
Când m-ai strigat,
toată muzica lumii
a încăput în două silabe.

Când ai păşit,
ţi-am potrivit zâmbete pe cărare
să ţii drumul drept.

Uneori, noaptea,
îţi torn lacrimi la rădăcini,
să-ţi potolesc setea.

Când stau în genunchi,
cer doat atât:
„Să-ţi fie bine,
copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!”