Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.
Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.
Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.
Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.
(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)
Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii
– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.
– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.
Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.
Cu un nor
sau c-un dor.
Cu un cer?
Prea mult mister.
De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.
Din categoria creaţii, de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă
Îţi voi fi lună şi-ţi voi fi soare,
îţi voi fi cer şi-ţi voi fi mare,
îţi voi fi ieri şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost….
Drum îţi voi fi şi-ţi voi fi cale,
dor îţi voi fi şi-ţi voi fi jale,
îţi voi fi mâine şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost…
Ne vom reîntâlni, însă, cândva,
sub steaua mea, sub steaua ta,
ne vom iubi şi va fi fost
iubirea noastră cea cu rost.
Vom spune lumii-ntregi, apoi,
cum dragostea se-mparte doar la doi,
tu mă vei ierta, chiar de am fost
iubita ta, cea făr’ de rost…
Din categoria de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii
Şi văzui, lume, văzui,
văzui durerea omului,
când gându-i este golit
şi sufletul pustiit.
Şi văzui, lume, văzui,
văzui dorul omului,
dus departe, în patru zări,
peste atâtea mări şi ţări.
Văzui, lume, văzui
omu’n măreţia lui,
dar îl văzui şi frânt şi doborât
de ce e viaţa pe pământ.
Văzui omul plin de lacrimi
şi de zbucium şi de patimi,
pierdut în lupte, chiar cu sine,
pentr-un colţ amar de pâine.
Taci tu, lume şi ascultă
cum omul durerea-şi cântă
şi-l mângâie şi-l alină,
când el plânge şi suspină!
Taci tu, lume şi îl vede
pe om cum mai mult se pierde,
nu mai ştie să trăiască,
nu mai ştie să iubească!
Eu îl văd şi rău mă doare,
l-aş duce până la soare,
sufletul să-i încălzească
şi durerea să-i topeasă.
Eu îl văd şi-mi face rău,
l-aş duce la Dumnezeu,
să-l aline, să-l oblojească,
să-l reînveţe să iubească.
Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii, viaţă
Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.
Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.
Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.
Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”
Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!
Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!
De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!
„Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.” – Nichita Stănescu
21 martie – Ziua mondială a Poeziei
Poezia este pânza pe care pictezi cu sufletul …
La mulţi ani, ţie, Poezie!
Misterul lumii
Am visat că sunt un munte
ce priveam lumea semeţ,
încercând să-i desluşesc misterul.
Privită de sus, însă,
lumea nu-i decât un contur.
M-am aşezat, apoi, la picioare-i,
ca un sângeriu covor
de maci.
Privită, însă, de jos,
lumea nu-i decât mişcare.
M-am ridicat
şi am înconjurat-o
ca un fum.
Însă, privită de jur-împrejur,
lumea e doar un cerc.
Cuvânt m-am făcut, atunci
şi i-am pipăit sufletul.
Am înţeles:
e o greşeală doar s-o priveşti.
Lumea trebuie simţită.
Din categoria de suflet..., eveniment, iubire, poezii, poezii proprii
Mă doare când ţipă tăcerea din noi,
iar orologiul îşi cere dreptul la timp,
prea trişti, ori prea veseli, pentru un anotimp,
ne curgem încet, spre temutu-napoi…
Mă doare când tace ţipătul lumii,
iar cerul îşi vrea dreptul la sfinţi,
prea mari, ori prea mici, ne ducem cuminţi,
ne curgem încet, în sufletul lunii…
Când ţipătul lumii tace, dar ţipă tăcerea din noi,
prea veseli, ori prea trişti, prea mari, ori prea mici,
când rolurile se încheie, iar cortina stă să cadă, aici,
ne curgem încet, în lacrimi de ploi…
Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă
Şşşşttt, voi, gânduri rătăcite
şi tu, lume nebună!…
(poezie proprie, în lectura autoarei 🙂
muzica: Bach
fotografia: George Onete )
Din categoria copil, copilărie, de suflet..., recurs la prea multă realitate
Când eram mică, aşteptam, cu sufletul la gură, ziua de 1 Iunie. Şi nu pentru cadouri, pentru că nu de fiecare dată primeam mare lucru, ci pentru că o simţeam ca pe o zi specială, o zi pe care o împărţeam şi cu alţi copii. Era o celebrare a copilăriei, a verii, a prieteniei. Şi acum iubesc ziua de 1 Iunie. Pentru că-mi pot îmbrăţişa propriul copil, că-i pot spune „La mulţi ani!” şi cât de mult înseamnă el pentru mine. Mi-ar plăcea ca, măcar pentru o zi, să putem strânge toţi copiii la un loc, fără nicio diferenţă, să-i învăţăm să-şi dăruiască, unii altora, mere şi jucării şi gem pe pâine şi bomboane şi flori şi baloane. Iar noi, adulţii, să-i privim senini, să ne bucurăm de inocenţă, să intrăm în jocurile lor şi să uităm, chiar şi pentru câteva ore doar, de tot ce înseamnă viaţa cu toate ale ei mai puţin bune.
La mulţi ani copilul meu, la mulţi ani copiilor voştri, dragii mei, la mulţi ani şi vouă…. şi vouă, copiii tuturor şi ai nimănui!
Ar trebui să facem din fiecare zi 1 Iunie şi să nu mai uităm că avem obligaţia să le dăruim copiilor o altfel/astfel de lume:
P.S. Nu uitaţi că şi ei sunt copiii noştri! 🙂
Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, gânduri, inocenţă, La mulţi ani!, recurs la prea multă realitate
Urletul din inimă
muşcă din mine
cu înverşunare.
Vrea să scoată
la suprafaţă
toate tăcerile
şi lacrimile
ascunse în el.
Îl înăbuş –
pentru a câta oară?-
să nu tulbur
mersul firesc
al lumii.
(21.01.2011)
Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii
Am visat că sunt un munte
ce priveam lumea, semeţ,
încercând să-i desluşesc misterul.
Privită de sus, însă,
lumea nu-i decât un contur.
M-am aşezat, apoi, la picioare-i,
ca un sângeriu covor
de maci.
Privită, însă, de jos,
lumea nu-i decât mişcare.
M-am ridicat
şi am înconjurat-o
ca un fum.
Însă, privită de jur-împrejur,
lumea e doar un cerc.
Din categoria poezii, poezii proprii
Noaptebunacopii's Blog 