Despre handicapați

Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.