Despre handicapați

Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Uneori, cei care vorbesc prea mult o fac doar pentru a nu-şi (mai) auzi propriile gânduri.

Versus

Dacă Rusia se războieşte cu Ucraina, Israel cu Gaza, etc., de ce să nu se războiască şi mamele cu nemamele (!), cele cu un copil, cu cele cu cel puţin doi, cele care alăptează cu cele care nu, cele cu manichiură french, cu cele cu manichiură clasică, cele cu copii bălai cu cele cu ei bruni, etc.?

Citeam, azi de dimineaţă, un articol scris de o mamă împotriva alteia. Cea care îl scrisese s-a simţit atacată, în parcul pentru copii, de cealaltă care, observându-i manichiura „proaspătă” i-ar fi dat de înţeles că, dacă are timp de aşa ceva, nu este o mamă bună. În timp ce ea, iată, încă-l alăptează pe „copilul grăsunel de 3 ani”.

Autoarea articolului s-a simţit, desigur, ofensată şi, nu-i vorbă, i-a arătat ea, acolo, în articol. Şi a desfiinţat-o pe acea mamă şi pe cele de „rangul” ei, care, deşi fac parte din clasa de mijloc a societăţii şi, deci, teoretic, şi-ar permite financiar să se îngrijească, nu o fac, din dorinţa morbidă „de a fi supermame”, sacrificate până la lipsa manichiurii cu gel, pe altarul creşterii copiilor. Ba mai mult, fără doar şi poate, aceste mame, „fără bonă filipinează, şofer şi menajeră cu şorţuleţ” nu mai folosesc nici săpunul, aşa ar fi observat ea, d-na mamă cu manichiura proaspătă.

Şi câte astfel de articole nu am citit? Şi câte nu-şi sar la gât una alteia, pentru că – nu-i aşa? – fiecare deţine adevărul absolut despre cum să fii mamă/femeie, pe care cealaltă, nefericita, nu-l va înţelege niciodată!

Iar, între timp, planeta – despre ţara noastră ce să mai spun? – se duce dracului, din toate punctele de vedere. Pentru că fiecare dintre noi este pre(a)ocupat(ă) să fie „cea/cel mai tare din parcare”.

Până într-o zi, când „parcarea” va fi goală, fără ca vreuna dintre cele care se uită în bătătura ăleilalte, doar să vadă dacă e mai cu moţ au ba, să mai poată avea vreun drept de apel. Şi, mai dramatic, nici copiii lor …

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Nu-ţi închide niciodată toate ferestrele sufletului! Va lua miros de casă părăsită…

Necunoscutul – partea a IV-a

Andradei i se părea că visează. Nu-i venea să creadă că nu l-a recunoscut pe Cosmin. Este adevărat că, la un moment dat, într-una dintre “întâlnirile” lor din club, s-a gândit că ar putea fi el – aceiaşi ochi negri-cărbune şi acelaşi zâmbet copilăros, plin de farmec, de atunci – dar, parcă pe o altă fizionomie. Iar, lipsa oricărei reacţii din partea lui i-a întărit convingerea că nu este el.

– Mai ai puloverul acela? îl întrebă ea.
– Ha, ha, tot rea ai rămas.
– Doar mă ştii, face parte din farmecul meu personal, îi răspunse şi, în momentul acela, ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată.
Nici nu începuse bine ora de latină a clasei a XI-a C a unui prestigios Colegiu Naţional, când diriginta deschise uşa şi intră, urmată de un băiat brunet, ce avea capul plecat, de parcă tocmai fusese urecheat.

– Bună dimineaţa, d-le profesor, iertaţi-mă că vă întrerup ora şi permiteţi-mi, vă rog, să-l prezint clasei pe noul coleg: Mărculescu Mihai Cosmin. Cum ţi se spune, Mihai sau Cosmin?
– Cosmin, răspunse băiatul din faţa lor.
Brunet, cu părul des şi, cumva, rebel, îmbrăcat cu un pulover gri de lână, peste care se răsfrângea gulerul unei cămăşi albastre, cu pantalon călcat la dungă şi bocanci negri, grei, Cosmin, care ţinea strans, cu mâinile amândouă, servieta de piele, neagră, ridică ochii şi privi spre clasă. Nu prea înalt, uşor durduliu, noul coleg nu avea în atitudine nonşalanţa băieţilor de vârsta lui. Părea că a fost adus aici împotriva propriei voinţe şi faţa-i avea o expresie chinuită.

Clasa a XI-a C, clasă de “uman” – filologie istorie, era majoritar compusă din fete. Doar cinci băieţi se rătăciseră printre cele 27 de fete. Fiind prima generaţie, după multe zeci de ani, care a putut opta pentru filologie, în oraşul său – profil ce fusese desfiinţat de învăţământul de dinainte de ’89 – era, totodată, ultima obligată să susţină examenul pentru treapta a II-a în învăţământul liceal. Andrada îşi aminteşte cât s-a chinuit să strângă semnăturile pentru un memoriu ce avea să susţină reînfiinţarea acestui profil, pe care l-a trimis ministrului învăţământului al acelei perioade. Cu foarte puţin timp înainte de înscrierea pentru susţinerea examenului, a sosit şi vestea bună, astfel că şi-a putut urma visul în oraşul natal.

Din cele 34 de locuri în bănci, era ocupate 32, astfel că, ultima bancă, de pe rândul de la uşă, era liberă. Andrada stătea în prima bancă, cea din faţa catedrei, împreună cu Adrian Săvulescu – medicul de azi, în a cărui grijă se afla.
– Vă rog, continuă diriginta, cine doreşte să-l ia coleg de bancă pe Cosmin? Să nu-l trimitem totuşi, în ultima bancă, încă din prima sa zi printre noi.
Nu se grăbea nimeni; se formaseră deja “bisericuţe” şi simpatii, mai ales că mai toţi veniseră de la celelalte licee unde învăţaseră în primele două clase de liceu, în tandem cu alt coleg şi, astfel, se aşezaseră în bănci în funcţie de aceste prietenii.
– Mergi tu, te rog, în ultima bancă, îi şopti Andrada lui Adrian.
– De ce eu? se burzului acesta.
– Bine, lasă, că mă voi muta eu cu noul coleg, atunci, în ultima bancă. Se ridică în picioare şi vru să o anunţe pe dirigintă despre decizia ei. Adrian, însă, mai rapid, i-o luă înainte.
– Doamna dirigintă, mă mut eu în ultima bancă şi îi cedez locul lui Cosmin! Bine ai venit la noi, mai spuse Adrian şi, în timp ce-şi strângea lucrurile, îi aruncă Andradei: “Îmi rămâi datoare, să ştii!”

Cosmin îşi ocupă locul în bancă, alături de Andrada şi ora de latină continua fără a o mai întrerupe nimeni. Pe banca lui Adrian ateriză un bilet: “Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)”. Veni şi răspunsul: “Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. Semper idem… (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Mereu acelaşi …)”. Cei doi îşi zâmbiră complice şi-şi văzură de conjugarea verbelor.

În zilele care urmară, cum se aflau pe la jumătatea primului trimestru, Cosmin se chinui să recupereze tot ce avea de recuperat, având în vedere că se transferase de la un liceu cu profil tehnic. Venise aici, cu ajutorul cunoştinţelor sus-puse ale tatălui său, preot, care, la rândul său, visa ca unicul fiu să-i calce pe urme că doar, în familia Mărculescu, preoţia “se moştenea” din tată-n fiu, de generaţii bune.
– Şi, nu-i aşa, cine sunt eu să întrerup această sfântă tradiţie? zicea cu amărăciune Cosmin, în timp ce-i spunea Andradei povestea vieţii lui.
– Ei, hai, că nu-i aşa rău. Toată lumea îţi va spune “sărut-mâna!” şi, unde mai pui, că vei avea şi colivă la discreţie, încerca Andrada să-l împace, glumind, fiind evident că visul lui Cosmin era cu totul şi cu totul altul decât al familiei sale. Deveniseră din ce în ce mai buni prieteni. De altfel, Andrada era prietenă cu toată lumea. De noul coleg se ataşase, deoarece acesta continua să se simtă stingher şi se lupta să se integreze în noul colectiv şi să se ridice la nivelul pretenţiilor şi voia să-l ajute. Începuse să-i fie drag, precum un frate.

– va urma –

Prima parte

Partea a II-a

Partea a III-a

Recomand:
Radu Ştefan – un punct de vedere

Prima recenzie

Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.

Recenzia poate fi citită aici:

http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/

Copilul din flori – final de poveste

–          I-am adus pe Marioara şi pe Sandu, continuă Rodica, pentru că vor să vă facă o propunere.

–          Tanti Tanţă,  începu, ezitând, Marioara. Noi avem 40 de ani şi, deşi am vrut, nu am avut noroc de copii. Tu eşti mult prea tânără pentru un copil, acum, copila mea dragă, se întoarse ea spre Marioara şi-i luă mâna într-ale sale. Ne-am gândit, dacă, după naştere, nu ai vrea să ni-l dai nouă. Noi am avea grijă de tine pe toată perioada cât eşti gravidă. Am vorbit şi cu moaşa Rodica şi cu Păun, de la Consiliul Popular şi vom înregistra naşterea direct pe numele nostru. Să nu mai complicăm lucrurile… Ce ziceţi? Noi putem să-i oferim acestui copil totul, să crească sănătos, fără lipsuri şi să ajungă om mare. Îl vom iubi ca pe copilul nostru. Pentru că va fi copilul nostru, dacă tu şi mata, tanti, veţi fi de acord.

                Toată lumea tăcea. Instinctiv, Andrada se ghemui în braţele mătuşă-sii, care plângea tăcut. După minute bune, în care nimeni nu mai spuse nimic, bunică-sa li se adresă soţilor Tănase:

–          Eu, ce să vă spui, mumă? Eu sunt mă-sa şi nu pot zice că mă bucur că a rămas grea la doar şaptişpe ani şi nemăritată. Pe de-o parte, nici de măritiş nu ar fi fost. Eu m-am măritat de mică, au venit copiii, am rămas văduvă de tânără şi n-am apucat să trăiesc. Dar, aşa mi-a fost mie soarta. Celelalte fete ale mele şi-au luat mai întâi servici şi dup-aia s-au măritat. Ce, ea nu putea la fel? Dar, dacă se-ntâmplă ce se-ntâmplă… O fi şi vina mea … Numa’ că, vedeţi dumneavoastră, ea trebuie să ‘otărască. E copilul ei. E ea crudă, dar e copilul ei. Mie, cât de greu mi-a fost, nu mi-am putut da copiii. I-am mai trimis pe la creşele săptămânale şi internate, că nu aveam ce să le dau să mănânce, şi plângea sufletu-n mine. Eu vă zic aşa: lăsaţi-ne să ne sfătuim şi vă anunţăm. N-are decât vreo trei luni. Hai să nu ne pripim şi să ne pară rău, dup-aia. Noi vă mulţămim şi rămâne să vă anunţăm ce-om ‘otărî.

                Soţii Tănase mulţumiră pentru masă şi se retraseră, spunând că le doresc să le dea Dumnezeu gândul cel bun. Să se facă aşa cum va fi mai bine pentru copil.

După plecarea lor, Rodica le spuse şi ea celor două să se gândească bine, că e o propunere bună şi că important este binele copilului.

–          Marioară, să te gândeşti că acest copil trebuie să aibă şi mamă şi tată, să te gândeşti că tu ai viaţa înainte şi că trebuie să-ţi faci un rost mai întâi. Un copil nu e o păpuşă. Sau crezi, cumva, că acum că muri tac-su, Fane va vrea să te ia? Eu nu cred. Şi chiar să vrea, cu ce vă veţi ţine voi? Că nevoile sunt multe. Mai ales cu un copil. Ş-or mai veni şi alţii. Acum, mă duc şi eu, tanti Tanţă. Voi veni periodic să văd cum îţi este, Marioară!

–          Mulţămim, Rodică! Om vedea şi ţ-om spune!

Rămase singure, cele două începură să strângă masa, fără niciun cuvânt. Andrada, la rândul ei tăcea.

Se ţinea după mătuşă-sa, vrând, parcă, s-o aline, s-o apere. Merseră la culcare tot muţeşte. În noaptea aceea, Marioara plânse şi suspină, fără să-nchidă un ochi.

                Timpul trecea fără a putea să ia o hotărâre. Nu mai simţea decât cum creşte şi palpită viaţa în ea. Ieşea din ce în ce mai puţin din curte. Făcea ce avea de făcut prin gospodărie şi, în afară de rude, nu mai vorbea cu nimeni.

                 Veni toamna şi micul sat de câmpie îşi vedea de ale lui. Combinele treierau grâul şi porumbul, înghiţind, neobosite, hectare de teren,  ca nişte monştri – aşa îi păreau Andradei – iar, în urma lor, oamenii adunau paiele şi le legau în baloţi mari, pe care, apoi, îi încărcau în remorcile tractoarelor. Alţii munceau la vie şi în livezi. Totul era scăldat într-o lumină galbenă, ca de miere, ce dădea satului o aură de poveste. O poveste fără cuvinte, ca un tablou.  Nucii de pe marginea uliţei vegheau oameni şi case şi câmpuri… Moara din sat măcina neobosită, zi şi noapte, grâu şi porumb.

Cu atâtea de făcut, trecu repede toamna.

Iarna veni la timpul ei şi acoperi totul de zăpadă. Casele, şi cele mici şi cele mai mari, păreau nişte moşuleţi, ascunşi sub cuşmele lor albe. Satul era însufleţit doar de chiotele copiilor ieşiţi la sănii pe uliţe.

Andrada îşi aminteşte cum, în seara aceea, bunică-sa torcea, ridicată-n picioare, în pat, cu furca prinsă-n brâu şi cum sucea firul de lână între degete, înainte de a-l răsuci pe fusul pictat cu flori, pe care, la rândul lui îl învârtea între degetele ei pricepute, pentru a se aşeza bine firul de lână. Avea multe fusuri pictate, unele cu linii divers colorate, altele cu flori, pe care le umplea de lână. În soba de teracotă, lemnele pocneau. Lampa cu picior revărsa o lumină difuză, blândă, caldă. Stăteau toate trei şi povesteau vrute şi nevrute. Marioara se mai îngrăşase un pic, dar era din ce în ce mai frumoasă. Avea o lumină aparte pe chipu-i blond, iar ochii îi păreau mai albaştri ca oricând. Părul, ca paiul de grâu, i se revărsa pe umeri, un pic ondulat.

–          Parcă ai fi Ileana-Cosânzeana, dadă, îi spunea Andrada.

–          Mamă, să te duci mâine la Marioara şi Sandu Tănase şi să le spui … să le spui … că le … voi da …le voi da lor copilul. Cuvintele ieşeau greu, se poticneau şi parcă se loveau de bufetul din lemn de nuc din cameră. Tanţa se opri din tors şi o privi pe fiică-sa, neştiind ce să-i spună, pentru moment. În sinea ei, şi-ar fi dorit ca Marioara să ia această hotărâre, dar tot simţea cum o strânge inima.

–          Te gândişi bine, Marioară, mamă? Te gândişi bine? Eu ştiu că tu ai crezut că Fane îşi va face datoria, dar e mai bine aşa, ascultă la mine! Nu-i vorbă, că eu te-aş fi ajutat oricum, cu sau fără Fane, dar, mâine-poimâine, copilul ăsta te-ar fi luat la rost.

–          Eu nu te-am luat niciodată la rost, mamă, că nu mi-ai spus cine e tata.

–          Dar tu eşti prea tânără, fata mea, ai fi un copil cu copil. Dacă mie mi se-ntâmplă ceva, cine ar avea grijă de voi? Şi crezi tu că te-ai putea mărita uşor, având un copil? Şi ăla din flori? Lasă-l să trăiască, cu mamă şi tată alături, că oamenii ăia sunt oameni buni, gospodari, cu frică de Dumnezeu. Eu zic că e mană cerească, mamă, că vor să-l ia. Şi pentru tine, şi pentru copil. Dară, mă voi duce mâine.  Să te gândeşti bine, auzi? Să nu mă faci de ruşine şi să-ţi iei vorba înapoi. Că asta nu e de joacă, auzişi?

–          Da, mamă, auzii.

A doua zi, Tanţa, după ce o mai întrebă o dată pe Marioara, se duse la casa lui Sandu Tănase şi le dădu vestea. Mult s-au  mai bucurat! Au dat o masă în cinstea Marioarei şi a Tanţei şi se purtau cu ele ca şi cum ar fi fost din sticlă, de teamă că s-ar putea sparge.

Din ziua aceea,  Marioara deveni şi mai abătută. Zilele treceau una după alta, în acelaşi ritm, fără ca nimic s-o deosebească pe una de cealaltă. Doar burta Marioarei creştea de la o zi la alta. Trecu, fără prea mult entuziasm Crăciunul, veni noul an şi, uşor-uşor, trecură, astfel, primele trei luni ale sale.

Aprilie sosi pe negândite, oamenii începuseră a se pregăti pentru Sărbătoarea Paştelui, care cădea pe la jumătatea lunii. În noaptea de Florii, Marioara se trezi speriată şi o trezi pe Andrada pentru a o trimite după maică-sa. Îi venise sorocul să nască. Tanţa fugi repede după moaşa Rodica. Puse apă la fiert, aduse cearceafuri albe, de in şi prosoape curate şi-i spuseră Andradei să iasă din cameră. Fata ieşi pe hol, cu o pătură pe ea şi se lipi de uşă. Ţipetele mătuşă-sii de dincolo de uşă o înspăimântau şi strângea puternic la piept colţurile păturii.  Cu cât Marioara ţipa mai tare, cu atât Andrada se chircea mai mult. Între ţipete, auzea glasurile bunică-sii şi pe ale moaşei:

–          Respiră, Marioară, hai, respiră! Respiră şi împinge! Hai, împinge, acum! Mai e un pic. Hai, fata

mea, încă puţin. Strânge-mă de mână.

                –     Mor, mamă, moor! Nu mai vreau să iaasăăăăă! Vreau să rămână acolo, că moooor!

                –     Nu mori, mamă, nu mori. Eu aşa v-am făcut pe toţi cinci şi nu am murit.

                La un moment dat, Andrada nu mai auzi nimic şi i se făcu şi mai frică. Dacă a murita dada ei? Aşa îi spunea: dadă.

                Ar fi vrut să intre pentru a vedea ce s-a întâmplat, dar nu avea curaj. Se ridică în picioare şi puse mâna pe clanţa uşii, totuşi. În acel moment, se auziră câteva ţipete ascuţite de copil.

–          Bravo, fată dragă, spuse Rodica! Tocmai născuşi o frumuseţe de băiat! Să trăiască şi să aibă noroc.

                După alte câteva momente, Andrada fu chemată în cameră. Bunică-sa se strecură pe lângă ea, cu cearceafurile pătate de sânge şi ligheanul cu apă. Andrada păşi sfioasă şi se duse spre mătuşa-sa. Aceasta, palidă, dar frumoasă, ţinea în braţe o mogâldeaţă înfăşată într-un cearceaf alb. Rodica stătea lângă ea şi-i ştergea fruntea plină de broboane de transpiraţie.

–          Marioară, trebuie să te odihneşti!

Marioara strângea copilul la piept şi plângea în hohote. Tanţa se întoarse în cameră.

–          Nu vreau să-l dau! E copilul meu! E Florin al meu! Nu-l dau, mamă! Mai bine îmi dau viaţa, dar nu-l dau! Şi acoperi feţişoara copilului cu sărutări. Multe şi fierbinţi. Parcă voia să-l soarbă, să-l simtă iar în ea, în siguranţă. Rodica îi făcu semn Tanţei să nu spună nimic.

                În noaptea aceea, atât maică-sa, cât şi Rodica, au păzit-o. Marioara a adormit, într-un târziu, ţinând strâns copilul în braţe. Se trezea, însă, tresărind şi-şi săruta iar fiul. Rodica îi arătă cum să-l pună la sân, să-l hrănească.

                A doua zi, Tanţa merse la soţii Tănase, fără să-i spună Marioarei, să-i anunţe. Ea era om de cuvânt, nu putea să dea înapoi. Se va sfătui cu ei cum să procedeze cu Marioara. O durea sufletul şi-l blestemă iar pe Iepure: „Să n-ai parte de hodină, Iepure!”

                A treia zi, Marioara începu să aibă frisoane şi să facă febră. Rodica se mutase la ele, pentru a avea grijă de ea. Tanţa se-ngrijea de copil. Venise şi Marioara Tănase să le ajute. Tinerei mame îi era din ce în ce mai rău. La un moment dat, începuse să delireze: „Uite, Fane, vezi ce copil frumos avem? Şi tu nu-l voiai. Uite cum aleargă, cu picioruşele alea grăsuţe. Uite cum îl mângâie soarele pe faţă şi ce bucălat e. Vezi? Are ochii tăi şi părul meu.” Femeile începuseră să-şi facă griji. Rodica plecă după medicul satului. Acesta, însă, era plecat la oraş. Cu chiu, cu vai, au reuşit să-i scadă febra şi s-o facă să adoarmă. După ce s-a trezit, Marioara, care se simţea din ce în ce mai slăbită, o chemă la ea pe Marioara Tănase şi-i spuse să meargă şi să scoată certificatul de naştere al copilului, cu ei părinţi.

–          Atât te rog: îl cheamă Florin, spuse abia şoptit. Florin, pentru că este un copil al florilor…

Vreo câteva zile a zăcut Marioara. Soţii Tănase au făcut toate formalităţile necesare şi, astfel, prin înţelegere cu cei de la Consiliul Popular, au devenit părinţii micuţului Florin, dar copilul încă nu-l luaseră de la cele două femei. Au vrut ca, mai întâi, să-şi revină Marioara. Au adus un doctor de la Craiova şi, uşor-uşor, fata se repunea pe picioare. La o săptămână după, s-au întors la Tanţa, pentru a stabili cum vor face mutarea copilului în noua lui casă. Credeau că lucrurile trebuie să se întâmple cât mai repede, fiind mai bine aşa, atât pentru Marioara, cât şi pentru el. Fără prea multe vorbe, s-a stabilit pentru a doua zi, seara, înainte de apusul soarelui.

                Marioara, cu Florin în braţe, stătea în cameră, în faţa ferestrei larg deschise. Dincolo, în curte, erau soţii Tănase. Obiceiul spunea ca cel mic să fie dat peste fereastră. Marioara îl punea în braţele femeii ce urma să-i fie mamă copilului ei, iar aceasta i-l dădea înapoi. De trei ori s-a repetat acest gest. Noii părinţi l-au luat şi au plecat cu el. Marioara s-a prăbuşit lângă fereastră şi a scos un răcnet, ca de animal rănit. Andrada amuţise, dar lacrimi fierbinţi îi cădeau pe obraji. Tanţa plângea şi ea.

                În noaptea aceea, Marioara a plâns fără lacrimi. Îi secaseră.

                Plângea şi se ruga: „Te rog, Doamne, ai grijă de copilul meu! Să se facă mare şi să ajungă om bun, să aibă noroc! Te rog, Doamne, iartă-mă! Te rog, copilul meu, iartă-mă! Iartă-mă, copil al florilor. Mama a făcut cum a crezut că-ţi va fi mai bine! Să te ajute Dumnezeu! ”

                Andrada o ţinea strâns în braţe şi-i spunea:

–          Nu mai plânge, dadă, o să fiu eu copilul tău! Vrei, vrei să fiu eu copilul tău?

Marioara o privea absentă şi doar murmura rugăciuni şi cerea iertare.

La câteva zile după ce a rămas fără copil, Marioara i-a spus Tanţei că ea pleacă la Craiova. Măcar pentru o perioadă. Nu ştia ce va face acolo, dar nu mai poate sta aici, în sat.

–          Un’te duci, tu, Marioară? Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să-ţi faci felul, că mă bagi în mormânt, auzi tu?

–          Nu, mamă, nu-mi fac felul. Dar, aici, eu nu mai pot sta.

Şi a plecat. Cu un geamantan mic, de culoarea muştarului, legat cu o curea subţire maro, să nu se desfacă. Nu mai avea cheia lui.

                Timp de un an, Marioara nu s-a mai întors în sat. Trimitea doar scrisori şi, din când în când, bani. Se angajase la o fabrică de confecţii. Depusese şi o cerere pentru a primi o locuinţă, cu chirie. Dar, cum nu era căsătorită, avea de aşteptat. Cei cu familii aveau prioritate.

                 După un an, reveni acasă. Era în concediu. După ce coborî din cursa Craiova-Orodel, se opri direct la gardul familiei Tănase. În curte, un copil bălai şi bucălat alerga după un pisoi şi râdea. În spatele lui, o femeie avea grijă ca mititelul să nu cadă şi ţinea mâinile în aer, ca într-o îmbrăţişare. Cele două Marioare îşi întâlniră privirile.

–          Vrei să intri?

–          Nu, mulţumesc! Am vrut doar să-l văd. E fericit. Iar, dacă el e fericit, restul nu mai contează. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere să-l creşteţi!

–          Voi continua să mă rog pentru tine, fată dragă! Ne-ai adus fericirea în casă. Dumnezeu nu va uita asta!

                În toamnă, îl cunoscu pe Sandu Tănase. Când acesta s-a prezentat, a crezut că este o glumă proastă. Că soarta îi joacă un renghi. A trebuit bietul băiat să-i arate buletinul, pentru ca Marioara să-l creadă şi să-i vorbească. În scurt timp, au devenit nedespărţiţi. Când a simţit ea că e momentul, i-a povestit despre copilul ei. Îi era teamă că Sandu o va părăsi. Dar n-a fost aşa. După un an, s-au căsătorit. Într-o noapte de Florii, s-a născut primul lor copil. Băiat. L-au botezat Florin. Era un copil al florilor, dar nu din flori.

                Fane nu s-a căsătorit niciodată. Şi nici miliţian nu a ajuns…

Partea a III-a

Partea a II-a

Partea I

Copilul din flori – partea a III-a

În seara aceea, Andrada şi Marioara au vrut să doarmă cu Tanţa, în patul din cunie. Ceea ce se întâmplase le provocase frică.

–          Auzi, mumă, o întrebă Andrada, dar ce, Dumnezeu omoară oameni? N-ai spus mata că Dumnezeu e bun şi că îi ajută pe oameni?

–          Da, mumă, Dumnezeu e bun şi-i ajută pe oameni. Da’ câteodată, dacă sunt răi, îi pedepseşte.

–          Pe nenea Vică, tot Dumnezeu l-a pedepsit? De ce, ce-a făcut?

–          Ia culcă-te, Andruţă, hai, culcă-te şi hodină-te! Dumnezeu are EL, socotelile lui.

Şi bunică-sa învârti rotiţa lămpii, până ce flacăra se făcu mică-mică. Pâlpâirea ei forma umbre pe pereţii văruiţi în alb ai micii bucătării. Mirosea a gaz lampant. Undeva, în depărtare, se auzeau câini lătrând. La fereastra cu perdea din pânză albă, cu flori multicolore, cusute de bunică-sa în lunile de iarnă, se vedea luna ce părea că priveşte spre ele. Andrada o văzu chiar că zâmbeşte. Se întoarse de tot cu faţa spre geam şi cu spatele la Marioara. Bunica se culcase la picioarele lor. Înainte de a adormi, fata o auzi oftând: „Of, Costele, Costele, dacă nu m-ai fi lăsat singură, nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Marioara ar fi fost a ta şi nu s-ar fi încurcat cu alde Iepure. Of, Costele, de ce plecaşi, de ce?”

                În următoarele două zile, la Iepureşti a fost un adevărat pelerinaj. Femei cernite şi bărbaţii lor veneau cu lumânări şi flori şi spuneau, încă de la poarta ce rămăsese tot timpul deschisă: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Dumnezeu să-l hodinească!”

Tot auzind că oamenii se rugau ca Dumnezeu să-l ierte pe nenea Vică, Andrada  gândi că trebuie să fi greşit el ceva. În curtea plină de oameni, fierbeau, în tuciuri mari, înnegrite de fum, puse pe pirostrii, varză cu carne, orez pentru pilaf şi arpacaş pentru colivă. Mirosurile ce se înălţau în văzduh umpluseră tot satul. Toate femeile alea, îmbrăcate în negru, ce mişunau de colo-colo, în şi din toate colţurile, păreau nişte furnici ce se agitau spre muşuroi. Unele tocau legume, sau jumuleau găinile ce fuseseră tăiate pentru nefericitul eveniment, altele spălau vase, una avea grijă de lumânările aprinse în vasul de lut cu mălai, să nu care cumva să se stingă vreuna şi să rămână aşa. Se auzeau zumzete, şoapte, uneori chiar râsete – că, priveghi, priveghi, dar, cum trebuia să se şi bea în amintirea răpostului, nu înainte de a se vărsa câte-o picătură în ţărână, pentru sufletul lui, supărarea se mai dilua.  Din când în când, se mai auzea câte-o jeluire: ”Vicăăă, un’te duci tu, Vicăăăă şi cui ne laaaşi?” Dar nici ţaţa Profira, bocitoarea, nu putea jeli tot timpul şi mai lua câte o pauză, să-şi ude gâtul ce se usca de la atâtea bocete şi tristeţe. Peste toţi şi toate, trona Vică, în sicriul lui maro, aşezat pe o masă înaltă, în şopron şi înconjurat de un cort din pânză albă, de tifon, să nu bată musca. Nu mai putea spune nimic, dar stătea acolo, în costumul lui ăl bun, de duminică şi părea că priveşte, ca un adevărat stăpân, la cei ce se agitau în toate părţile. În mâinile împreunate pe piept, avea o batistă albă, cu dungi subţiri, albastre şi o lumânare. Într-unul dintre colţurile batistei era legată, cu fir roşu de arnici, o monedă de un leu.

În curtea ei, Tanţa frământa, în albia de lemn, aluatul pentru pâine. Alături, pe o măsuţă, sub o coală de hârtie albă, fuseseră puse la dospit gogoşi pufoase, rotunde, tăiate cu paharul. Era renumită în tot satul pentru pâinea în „ţăst” şi gogoşile pe care le făcea. În timp ce întorcea aluatul pe toate părţile, fredona:

„Prin pădurea bradului,

Trece mama Radului,

Din ochi negri lăcrimând

Şi de Radu întrebând:

– L-aţi văzut pe Radu mamii?

– L-am văzut la crâşma Stanii,

Unde-şi beau drumeţii banii

Şi haiducii gologanii!

Radu mamii, Radule!

– Radu mamii nu mai bea,

Uite potera colea!

Însă Radu n-asculta,

Potera-l-nconjura,

Radu mamii, Raaduuuleee!”

Andrada stătea pe lângă bunică-sa şi făcea turte. Îi plăcea s-o asculte cântând, avea o voce frumoasă. Cândva, îi mărturisise că, în tinereţe, i se spunea Stana. Andrada s-a întrebat mereu dacă muma ei fusese Stana din cântecul „Radu mamii”. Chiar a întrebat-o, la un moment dat, dar nu a primit niciun răspuns. Lângă ele, Marioara jumulea o găină. Trebuia să pregătească bunătăţi, pentru că în ziua următoare, pe seară, aveau să vină la ele naşa Marioarei şi moaşa Rodica, să discute „problema”, să stabilească ce era de făcut.

                Tot în ziua următoare a fost şi înmormântarea lui Vică. După slujba preotului de acasă, convoiul a pornit spre cimitirul satului. Lăutarii tocmiţi cântau, instrumental, un marş funebru, în timp ce Saveta şi bocitoarele îl jeleau, de-a stânga şi de-a drepta sicriului, în căruţa în care era aşezat. Fane şi Gore mergeau în spatele căruţei, cu capetele plecate. Tanţa lui Stângă, aflată la urma convoiului îi spuse vecinei din dreapta ei:

–          Auzi, Mariţo, acu’ că Vică nu mai e, poate Fane îşi face datoria faţa de fata aia a lu’ Tanţa, că epăcat de tinereţea ei şi de copilu-i din burtă.

–          Deh, Tanţo, ştiu eu ce să zic? Parcă n-aş prea crede. E un terchea-berchea şi nici Saveta nu-l învaţă de bine. Dar, ce întâmplare, auzi tu? Cum îl blestemă Tanţa, aşa muri Iepure. Şi repede să dusă … Eu cred că inima l-a lăsat. Poate îl rodea ce a făcut fi-su, cine ştie? Doar el, pe lumea ailaltă…

Vocile lor au fost acoperite de chiotele de bucurie ale copiilor ce se îngrămădeau şi se împingeau să strângă bănuţii pe care rudele mortului îi aruncau în spatele căruţei.

Când convoiul se îndepărtă destul, Tanţa se duse la poarta vecinilor ei şi lăsă o cană cu o lumânare aprinsă. „Dumnezeu să te ierte, Vică, să-ţi fie ţărâna uşoară! Poate, pe cealaltă lume, nu vei mai fi la fel de câinos!”

Pe seară, în timp ce în curtea de vis-a-vis, la mesele lungi, întinse pe două rânduri, sătenii onorau memoria celui ce fusese stâpânul casei şi primeau de pomană pentru sufletul lui, la un lat de uliţă, în jurul unei mese mult mai mici, stăteau patru femei, un bărbat şi Andrada. Naşa Marioarei şi moaşa Rodica, ce era şi moaşă comunală, aduseseră cu ele pe Marioara şi Sandu Tănase. Ce doi, soţ şi soţie, mutaţi de curând în sat, în casa părintească moştenită de Marioara, de la părinţi, casă mare, frumoasă, ce aducea a conac boieresc, au fost aduşi de moaşă. Când intraseră pe poartă, nimeni nu bănuia ce rol important vor juca cei doi în viaţa Marioarei. După ce Tanţa le servi ciorbă de găină, cu ardei iute, mămăligă cu carne la ceaun şi mujdei de usturoi şi aşeză pe masă un lighenuş plin cu gogoşi tăvălite în zahăr, începură discuţiile.

–          Uite, tanti Tanţă, ce vă propun eu, începu Rodica.

Inima Marioarei începu să bată cu putere şi simţi cum i se face greaţă. Nu era foarte conştientă de ce înseamnă să aduci pe lume un copil, dar, într-un mod ciudat, inexplicabil, simţea că începe să iubească viaţa ce pâlpâia în interiorul ei şi duse mâna la pântece.

                                              Va urma!

Partea a II-a

Partea I

Final de poveste

Copilul din flori – partea a II-a –

Andrada rămase lipită de gard, neîndrăznind să facă nicio mişcare. Îi venea să plângă, dar nu voia să le supere şi mai mult pe bunică-sa şi pe mătuşă.

–          Andruţă, mumă, hai să mâncăm! Hai, mumă, că e amiaza şi nu mâncarăm nimic. Mă omoară mă-ta, că zice că te ţin nemâncată.

Îşi aminteşte că a intrat în cunia mică, în vârful picioarelor. Marioara stătea pe pat, cu capul plecat. Părul îi acoperea faţa plânsă, iar mânile şi le ţinea în poală, cu pumnii strânşi.

–          Iartă-mă, mămică, iartă-mă, te rog, iartă-mă! Am fost o proastă. Am crezut în vorbele lui …

Spunea că o să mă ia şi că o să ne fie bine. Că vom avea bătătura plină de copii, că o să te ajutăm şi pe tine, să nu mai munceşti la colectiv, sau la oameni, prin sat, cu ziua. Nu am ştiut, mămică, nu aaam ştiu-uu-ttt, ăăăă!

Suspinele, ca nişte sughiţuri, îi făceau pieptul să urce şi să coboare, într-un du-te-vino ce parcă îi tăia respiraţia. Tanţa nu zicea nimic. Scoase, din cuptorul plitei, pâinea mare, rotundă, unsă cu roşii, coaptă în ţestul din curte, în dimineaţa acelei zilei, pe care o învelise într-un ştergar cu ciucuri. O rupse în două. Jumătate o puse pe masa mică şi ovală, cu trei picioare, ce trona în mijlocul bucătăriei de vară, iar cealaltă o înveli în acelaşi prosop şi o băgă înapoi, în cuptor. Vara, când nu folosea soba cu plită, cuptorul ţinea loc de dulap. Mai puse trei străchini de lut, pline cu fasole bătută, sparse cu pumnul o ceapă de apă, o frecă repede cu sare mare şi spuse scurt:

–          Hai, mâncaţi! Vorbim dup’aia!

Nici n-apucaseră să bage lingura în fasole, că auziră strigând la poartă:

–          Tanţoooo, Tanţo, eşti acasă? Hai că venii o ţâră pân’ la tine!

Nu era nevoie de invitaţie specială pentru ca Fila lu’ Bâzdoacă să intre în curte şi, apoi, în casă. Ca în fiecare zi, îşi făcea drum spre fântâna satului, cam pe la ora la care ştia că vecina ei punea masa. Că, mâncarea ca mâcarea, dar, cu siguranţă, îi pica un păhărel de ţuică, sau de vin de buturugă. Ştia ea că Tanţa mai primea de la oamenii pe la care lucra şi nu era „fomeie” zgârcită. Şi nimereala asta, tocmai la momentul mesei, devenise tradiţie. Se ducea la fântână, îşi umplea „canta” cu apă, o lăsa în curte, lângă poartă şi venea să se aşeze direct la masă. Într-una dintre zile, când încă nu apucaseră să pună masa – cam greşise ţaţa Fila calculele – şi nu se dădea deloc dusă şi vorbea şi vorbea, ca o meliţă stricată – sau ca o clanţă, cum spunea bunică-sa – doar-doar o scoate Tanţa bunătăţile pe masă, Marioara iese în curte şi, după puţin timp, începe să strige:

–          Ţaţă Filăăă, vino repede că-şi băgă mâţa botu’ în canta matale!

–          Aoleo, aoleo, fir-ar ele alimănite de mâţe, cu botul lor! Trebuie să mă duc iar la fântână, acuş şi, vai de mine, ce mă mai dor şalele!

Femeie cu frică de Dumnezeu, ţaţa Fila nu drăcuia niciodată.

Marioara doar o păcălise pe Fila. Nu văzuse nicio pisică băgându-şi botul în apa ei, dar i se făcuse foame şi îi era clar că maică-sa nu va scoate nimic pe masă, până nu pleca vecina. Şi că nici vecina nu s-ar fi lăsat altfel dusă.

Acum, însă, tânăra nu mai avea chef de glume şi nici nu-i păsa dacă ţaţa rămânea să mănânce sau nu la ele.

–          Auzi, Tanţo, venii într-un suflet să-ţi spui că auzii prin sat ce făcu Iepure. Mânca-l-ar bubele dulci, şi pe el şi pe cârlanu’ de fi-su! Lasă, Marioară, mamă, lasă, că n-ai fi tu singura care o păţii. Uite şi Lionica Mariţei făcu un copil din flori şi acu’ e măritată, la casa ei şi ce bine o nimeri! Îi creşte ăla copilu’ ca când ar fi al lui. Eu venii să vă spun că ştiu la Boca pe unul, are vro 40 de ani şi e neînsurat. Dacă vrei, Tanţă, mă duc la el şi-l aduc în peţit. Că, dacă nu s-a-nsurat el până acu’, ce n-o să-i placă aşa copilă fragedă cum e Marioara noastră? Că vorba aia, frumoasă e, harnică e, nu sunteţi nici chiar sărace lipite pământului…  O ţâră de zestre oi avea tu să-i dai fetii.

–          Uite ce e, ţaţă Filă – era mai bătrână, îi spunea „ţaţă” şi nu doar pe nume – eu nu-mi bag fata slugă la nimenea. N-o dau pe mâna unuia mai bătrân ca ea cu atâţia ani. Lasă, că aşa cum crescui cinci şi, uite, acu’ o cresc şi pe-a fie-mii Carolina – şi făcu semn cu capul spre Andrada – o să-l cresc şi pe al Marioarei. Ciuda mea e că are sânge din sângele lu’ Iepure, atât!  Eu îţ mulţămesc, dar, du-te, acum, că avem multe la care  să ne gândim. Uite, îţ pusăi în traista asta o kilă de ţuică, un colţ de pâine şi nişte făsui.

–          Bo’daproste, Tanţă, bo’daproste. Dară mă duc, atunci. Dacă te răzgândeşti, să mă anunţi, că ştii că am mână bună. Am mai peţit şi pentru alţii.

După plecarea Filei, s-au apucat să mănânce. Nu se auzea decât zgomotul lingurilor de aluminiu la contactul cu străchinile şi bâzâitul muştelor, ce roiau pe deasupra lor, până ce cădeau în pliciul ce atârna de lampa cu oglindă, prinsă în tocul ferestrei. Marioara ducea lingura spre gură şi-o-ntorcea spre strachină tot plină, ca într-un gest mecanic. Doar îşi atingea buzele cu ea, fără să mănânce.

–          Mănâncă, Marioară! Copilul ăla nu are nicio vină. Trebuie să vină sănătos pe lume! Mănâncă, om scoate-o noi la capăt, într-un fel.

Tolănită în fotoliul ei, Andrada se minuna acum, la atâtea zeci de ani distanţă de atunci, cum de a putut reţine, la cei patru-cinci ani pe care îi avea, această poveste, cu atât de multe amănunte. Dar fusese un copil precoce, pe care cei din jurul ei au tratat-o mereu „ca pe un om mare.” Dintotdeauna a fost atentă la oamenii ce-o înconjurau, sau pe care îi întâlnea, îi plăcea să-i observe, să-i asculte, ba chiar se băga în discuţiile lor, de-o apostrofa bunică-sa să „nu se mai bage ea în gura ălor mari”. Îşi aminteşte cum, înainte să afle că mătuşa ei va avea un copil, în timp ce ele erau plecate la târg, în satul învecinat, pentru că întârziau şi i se făcuse foame, şi-a prăjit singură un ou ochi şi, după ce a mâncat, s-a dus şi a adunat iarbă din grădină, a tocat-o, a amestecat-o cu mălai şi apă, a pus-o la fiert şi apoi a hrănit raţele. A făcut exact cum văzuse la bunică-sa. Nu-şi mai aminteşte, însă, cum şi cu ce a aprins focul. Gândul îi zbură înapoi, spre Orodelul primei ei copilării. Povestea Marioarei, deşi atunci nu şi-o putea explica, o marcase.

A doua zi de dimineaţă, Andrada, care dormea în odaia „bună” din casa mare, cu mătuşă-sa, în timp ce muma dormea în cunie, auzi vorbindu-se sub geamul ce dădea spre uliţă. Îl deschise şi le văzu pe Saveta Iepure şi pe bunică-sa.

–          Uite, la ce m-am gândit eu, Tanţă! Că să ştii că nu suntem oameni răi, dar nu pot să-l las pe Fane să se-nsoare, că e prea crud. Cunoaşte sor’mea, Liliana, pe una la Craiova care ar putea s-o ajute pe Mărioara să …. ştii tu … să-l … lepede. Şi Saveta coborî  vocea la ultimele cuvinte. Dacă ar fi auzit-o careva şi ar fi spus-o la miliţie, ar fi intrat toate la puşcărie.

–          O-le-le, dar ce-ţ trece prin cap, Saveto! Cum oi credea tu că-mi fac aşa păcate? Sau că-mi trimit fata la moarte? Ia, du-te tu şi nu ne duce nouă grija, dacă de-atât eşti în stare, că le-o rândui el, Dumnezeu, şi pentru noi. Du-te, Savetă, du-te, că-mi ajunge răul de mi-l făcurăţi! Dumnezeu e mare, iar Vică al tău n-o să scape nepedepsit, ascultă la mine! Că ştiu că el e tartorele!

Zilele de vară treceau, una după alta, ca trase la indigo. Satul mic de câmpie, străjuit de corcoduşi roşii şi de mălini îşi trăia viaţa monoton, între muncile la câmp şi la Colectiv şi bârfele din grupurile ce se strângeau pe la porţi, care cum se împăcau bine, sau după cum se certau. Povestea Marioarei făcuse înconjurul, dar oamenii o priveau cu milă şi cu înţelegere, mai ales cei care aveau, la rândul lor, fete-n bătătură. Îl acuzau pe Iepure că se băga „în fericirea copiilor” şi o căinau pe Tanţa, „amărâta, multe a mai pătimit la viaţa ei! Poate, dacă ar fi avut şi ea picior de bărbat la casă, lucrurile ar fi stat altfel!”

Până într-o zi, cam la o lună de la vizita bunică-sii şi a Marioarei la vecini, când, trecut fiind de ora trei după-amiaza, Andrada, care culegea romaniţă în faţa porţii, o vede pe Saveta ieşind în uliţă. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în zare, spre capătul satului dinspre ieşire, spre câmp, spre Colectiv. Vică al ei nu venise acasă şi nu ştia ce se-ntâmplase.

–          Bună ziua, tanti Saveta! o salută bărbatul ce trecea pe lângă ea.

–          Bună ziua, Gheorghiţă! Pe Vică al meu nu-l văzuşi? Că trebuia să vină de vro oră acas’ şi ete că nu veni.

–          Îl văzui la amiz’, când ne oprirăm să mâncăm. Zisă că, după ce mănâncă, o să stea o ţâră întins în căruţă că parcă îl ia cu ameţală. Dar, de-atunci, nu-l mai văzui, că mă chemă ingineru’ la el şi plecai de la câmp. Las’, tanti, că vine el, acuş.

Saveta intră-n curte. Mai ieşea, din când în când şi se uita în zare. Vică al ei nu mai apărea. La un moment dat, îşi făcu apariţia caruţa lor şi Saveta răsuflă uşurată. Însă, uşurarea ei nu ţinu mult. Căruţa se apropia, dar Vică nu se vedea nicăieri. Ajuns în faţa porţii, calul se opri singur. Saveta începu să ţipe. În căruţă, Vică zăcea cu faţa în sus, murdar de bălegar, din cap, până-n picioare şi fără să mişte. Din urmă, veniră spre ea doi consăteni, ţinându-şi în mâini pălăriile lor ţărăneşti, pe care le striveau cu degetele  murdare de pământ.

–          L-am găsit mort, lângă căruţă, căzut cu faţa-n bălegar, tanti! Când să plecăm, văzurăm căruţa şi ne mirarăm că “uite, băi, Nae, nea Iepure nu plecă, încă!” Când ne apropiarăm … Dumnezeu să-l ierte! Hai, tanti, să te ajutăm să bagi căruţa în curte şi să-l ducem pe nea Vică-n casă.

Lumea începuse deja să se strângă, care la poarta Iepureştilor, care privea din curţi, peste garduri. Liniştea de până atunci era sfâşiată de murmure şi mirări. Clopotele începură să bată.

–          Deh, Dumnezeu nu doarme. Când s-a râs de biata Tanţa şi de copila aia a ei, nu s-a gândit că nu face bine? Vezi, ţaţo, vezi? Avu dreptate Tanţa când îi zisă că va muri cu gura în căcat. Cine ar fi crezut? se auzeau vorbele celor din jur.

Speriată, Andrada fugise în curte. Din spatele porţii, bunică-sa îşi făcu o cruce mare, apoi le luă pe amândouă de mână şi le băgă în casă.

                                                                                  Va urma

                 Partea I, aici

Partea a III-a, aici

 

 

Copilul din flori – prima parte

Motto: Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Privea poza bunicii. Plecase, de peste 15 ani, să se odihnească lângă cel pe care-l plânsese o viaţă întreagă,  dar tot îi era dor de ea. Ochii albaştri – pe care îi părea rău că nu-i moştenise – o priveau dincolo de fotografie şi putea citi în ei toată zbaterea şi lupta ei cu viaţa, cu văduvia, cu lumea. Aveau dârzenia aceea de olteancă afurisită, căreia nu Dumnezeu îi făcuse cuib, deşi, după ce-i murise soţul, spunea, deseori, că este ca o barză oarbă. Luptase să şi-l facă singură, după priceperea ei de „fomeie singură, fără niciun sprijin”. Fiică de „ghiaburi”, asupriţi şi hăituiţi de sistem, pentru că refuzaseră să-şi dea pământurile şi animalele CAP-ului, cu fraţi mulţi, fugise cu dragostea vieţii ei şi se stabiliseră în satul învecinat să-şi întemeieze o familie. Erau săraci, dar gospodari. Deşi foarte tineri, s-au descurcat, şi-au închegat două case în curte şi totul părea a le merge bine. Au adus pe lume patru copii şi se zbăteau să le asigure tot ce aveau nevoie. Când cel mai mic dintre ei n-avea nici trei ani, a venit nenorocirea. Un mal de pământ l-a omorât pe Costel al lor, iar ei au rămas ai nimănui. Rămasă văduvă, de foarte tânără, îşi crescuse singură cei patru copii. La doi ani de la moartea soţului ei, a adus-o pe lume pe Marioara. Nimeni nu ştia cine a fost tatăl.  N-o văzuseră cu niciun bărbat, în bătătură nu-i călcau vecini bărbaţi decât dacă era înconjurată de copii şi doar dacă veneau cu vreo treabă. Este secretul pe care l-a dus cu ea în mormânt.

Andrada puse fotografia bunicii înapoi în album, se afundă în fotoliul comod în care-i plăcea să stea să citească, sau să scrie. De data aceasta, îşi sprijini capul pe spătar, închise ochii şi  gândurile o purtară cu vreo 30 de ani în urmă.

– Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>

Ea avea vreo patru ani. Îşi aminteşte că se juca lângă stâlpul de telegraf din lemn,  aflat în colţul curţii, lângă poartă. Avea un miros special, de lemn vechi şi ars, stâlpul. Era o zi caldă de iulie, iar ea se bălăcea în balta de lângă stâlp, rămasă după ploaia din noaptea trecută; alături, într-un lighean roşu, crăpat, pusese flori albe de rochiţa rândunicii şi aştepta ca acestea să se transforme în fluturi. Aşa-i spusese moaşa Rodica. Bunică-sa ieşise din cunie, trăgând-o după ea pe Marioara şi ridicase pumnul spre casa de vis-a-vis, casa Iepureştilor, blestemând şi suduind.

– Hai, mamă, hai în casă, că ne aude lumea! plângea Marioara încercând s-o-nduplece pe maică-sa.

– Taci din gură, căţa, când te-ai tăvălit cu Iepure ăl mic, nu ţ-a fost de lume? Mă făcuşi de ruşine! Ce-o să te faci, ce-o să ne facem noi, acu’, ha? N-ai decât şaptişpe ani, copil îţi trebuia? M-am chinuit să te cresc, te-am trimis la Craiova la profesională să-nveţi şi tu o meserie, să fii pe picioarele tele şi tu ce făcuşi, ce făcuuuşi? Cum mai scot eu capul în lume, cum mă mai duc eu la Colectiv, cum? Şi cu cine te găsişi, cu Iepure îl mic, prostu’ satului? Care dintre ălălalte fete ale mele mai făcu ce făcuşi tu?

O trăgea cu putere după ea, pe fata bălaie, cu ochii albaştri – Marioara, mătuşa ei – îmbrăcată în rochiţa subţire, albastră şi desculţă, spre casa de peste drum, unde locuia Fane, cu ai lui – Iepureştii. Nu ştia nimeni dacă Iepure era numele de familie, sau doar porecla, pentru că Vică, ăl bătrân, se născuse cu buză de iepure. Nu trăiseră dintotdeauna în satul mic de câmpie, veniseră de prin alte părţi şi cumpăraseră după ce vânduse Neluş al Floarei, după moartea părinţilor. Vică şi Saveta Iepure aveau doi băieţi: Gore şi Fane. Fane era cel mic, avea 19 ani. Făcuse, cu chiu cu vai, o profesională şi un seral, pe la Craiova şi, după ce le terminase, tăia frunze la câini prin sat. Urât nu era, dar nu-l prea ducea capul, vorbea lumea. Asta nu-l împiedica pe tac-su să spună că-l va face miliţian.

– Fane al meu va fi miliţian, ca unchi-su. Va prinde un post comunal, p-aci, prin împrejurimi, dacă nu chiar aci, în Orodel, se lăuda oricui voia să-l asculte, seara, la poartă, când bărbaţi şi femei se strângeau la vorbă şi la un păhărel, după ce-şi terminau treburile la Colectiv şi prin gospodării.

– Vică, Saveto, ia ieşiţi la poartă, că am vreo două vorbe să vă spun, striga bunică-sa la gardul vecinilor de peste drum. Vică, n-auzi? Savetooo! Fane! Ieşiţi, de legaţi câinele, că trebuie să stăm de vorbă! Ştiu că sunteţi acasă, ieşiţi să nu scol tot satul!

– Ho, fa, ce ţipi aşa, unde arde?

-Arde, Vică, arde, du câinele d-aci şi deschide poarta să stăm omeneşte de vorbă!

Saveta şi Fane apăruseră şi ei în pragul bucătăriei de vară. Fane lăsase ochii-n pământ, în timp ce Saveta îi şoptea ceva. În spatele maică-sii, Marioara era palidă şi tremura ca varga, iar lacrimile i se înnodau în barbă. Ar fi vrut să fugă, sau să se facă o gaură în pământ, pentru a se ascunde.

Andrada privea toată scena printre ulucile gardului şi simţea o mare milă pentru cele două femei. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-nţelegea ce se întâmplă, dar îşi dădea seama că nu e de bine. S-ar fi dus după ele, dar înainte să iasă din curte, bunică-sa îi spusese foarte clar să nu se mişte de-acolo. Ascultătoare cum era, înţepenise lipită de gard şi privea scena prin colbul ce se ridicase pe uliţa ce despărţea cele două case, după fiecare trecere de căruţă. Era amiaza şi oamenii se întorceau spre case, de pe unde fuseseră plecaţi.

Cele două intrară în curte şi, apoi, în cunia albă, din spate. Andrada nu ştia ce vorbiseră cei cinci, dar, după ceva vreme, bunică-sa şi mătuşa-sa ieşiră, mai palide decât intraseră şi parcă mai mici.

– Să te bată Dumnezeu, Iepure …! o auzi dintr-o dată pe muma ei  – cum îi zicea – şi o văzu cu pumnul ameninţând în aer spre casa vecină, după ce ieşiseră în uliţă.

– Tanţo, lasă blestemele şi ai grijă de fii-ta, îi striga Vică, din urmă, cu o ţigară fără filtru în colţul gurii. Că nu fi-meu i-a făcut plodul. Şi chiar aşa să fie, al meu e băiat, dacă îi cade căciula în ţărână, s-apleacă, o scutură şi şi-o pune înapoi pe cap! Fane trebuie să se facă miliţian, n-are de ce să crească el copii. Mai ales că cine ştie de-o fi al lui? Auzi la ea, bomboni Iepure, în continuare, să-l însor pe-al meu şi să se aşeze la casa lor. Păi ce, eu am pus-o să se tăvălească-n fân?

– Ascultă aci, ce-ţ spun, Vică, o să mori căzut cu gura în căcatul pe care-l mănânci. Să nu crezi că vei scăpa! Crezi tu că fi-tu e vrun prinţ, ha?, mai spuse femeia şi intră în casă, cu lacrimi pe obraz, ţinând-o încă strâns de mână pe Marioara, care părea o stafie.

Partea a II-a, aici

Iubirea, ca un bindi …

Ar fi vrut să vadă iubirea pe faţa celor pe care îi întâlnea în drumurile ei. Aşa cum le zărea tristeţea, care li se lipise pe chip, ca un văl cenuşiu. Voia – era o dorinţă din ce în ce mai acută, care aproape o obseda – să o distingă clar, cum le distingea culoarea ochilor sau forma buzelor. Orice contur ar fi avut, nu putea decât să-i facă mai frumoşi, mai împăcaţi cu ei înşişi şi cu cei din jur, mai fericiţi. Putea să apară ca un fel de bindi indian, pe frunte, sau ca un fluture pe obraz, sau ca o picătură de rouă pe buze, ori pe gene … Nu conta ce formă ar fi luat, important era să li se întipărească acolo, undeva, pentru totdeauna, ca un accesoriu vital, din care să-şi ia puterea de a merge înainte, de a zâmbi, de a ierta, de a dărui … Putea lua forma unei cheiţe, sau a unei ancore…

Una dintre dorinţele ei pentru noul an …

D’ale mele gânduri … rătăcite

Tot spunem că oamenii nu se schimbă. Dar, oare, cât de dispuşi suntem de a le da şansa să o facă? E mai simplu să le punem etichete definitive şi să-i „arhivăm”….

Copilul din flori (fragment)

” – Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>
La câteva zile după ce bunică-sa trimisese blestemul spre Vasile Iepure, din prispa casei, gesticulând cu pumnul strâns şi cu privirea spre cer, acesta fu găsit mort, lângă căruţa lui, cu gura în bălegar, la câmp, unde muncea zilnic, pentru „Colectiv”. În satul mic, de câmpie, vestea se răspândi cu repeziciune, fâcând ocolul, fiind pe buzele tuturor, de-a lungul întregii zile prăfuite a acelei veri. Fiecare avea propria lui interpretare a evenimentului, dar toţi recunoşteau, cu teamă, parcă: <L-a pedepsit Dumnezeu! Nu trebuia să se bage el între copiii ăia, dacă se iubeau! Ce, ce are Marioara lu’ Tanţa? Că frumoasă e, gospodină e, c-a învăţat-o mă-sa cum să ţină o casă, că doar ea a ţinut-o singură, crescând atâţia copii. Ce, dacă e orfană de tată şi săracă, nu era de nasul Iepureştilor?>

(fragment din povestea „Copilul din flori” – va urma, integral )

Măicuţa. Ultimul roman – idei

„Când nu-ţi mai doreşti să trăieşti, dar continui, totuşi, să o faci, se numeşte lipsă de egoism, sau lipsă de curaj? Viaţa nu este decât un ring de box, în care Dumnezeu te provoacă la luptă. Din când în când, ca pentru o scurtă pauză publicitară, se transformă într-un ring de dans. Dar, chiar şi atunci, reflectoarele sunt îndreptate asupra ta”, gândi ea, într-unul dintre momentele în care se simţea deznădăjduită, învinsă şi fără dorinţa de a o lua de la capăt.
__________________________

A doua zi, văzând că a lipsit de la rugăciunea de dimineaţă, stareţa o trimise pe maica Filofteia în camera Sofiei să vadă ce s-a întâmplat. Pe patul nedesfăcut, măicuţa Sofia, îmbrăcată în hainele de călugăriţă, părea că doarme. La piept, mâna-i micuţă, ascunsese fotografia cu băieţelul şi soţul ei. Alături, pe măsuţă, cu foile perfect aranjate, se afla manuscrisul a ceea ce scrisese, cu furie, în toată această perioadă. Nu apucase să-şi scrie primul roman, dar, cu siguranţă, îl scrisese pe ultimul.
(Idei din romanul „Măicuţa. Ultimul roman” – în curs de scriere)

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

Altfel, toate bune şi frumoase….

UPDATE: Între timp, Emil Boc şi-a dat demisia, desigur, autovictimizându-se. Aproape că era să-mi scape o lacrimă!!!

„Limba română este patria mea!”, spunea Nichita Stănescu.
Oare, ministrul IGAŞ, dacă ar vrea să-l parafrazeze, cum ar spune: „Limba română este….”?

Numai că, este „impetuos necesar” ca, la „minus zero grade”, mintea lui Igaş să fie „vădită de energie”, din cauza „branconierilor.” Brrrrr!!!!!!!

Dar, staţi liniştiţi, ministresa BOAGIU, ne „asigură siguranţa” pe drumuri. Poate pe alea închise! Că ăsta e GUVERNUL CLOSED. A nu se citi „CLOSET”, da?

Mă tot gândesc şi nu reuşesc să decid: să prefer guvernanţii care vor „să vorbesc” cu noi, dar o fac prost, sau pe cei „care nu vor să vorbesc”? A, da’ m-am decis: JOS GUVERNUL! JOS BĂSESCU!

Altfel, toate bune şi frumoase, aşa că lăsaţi naibii prostiile cu protestele şi treceţi „la muncă”: „noi ce dracu’ mai furăm?” Nu de alta, dar până şi Jeffrey Franks şi-a dat seama de „băieţii deştepţi” din România şi că se fură, la greu, banii publici. Ups! Cred că de la horă i se trage! Tot ţopăind el, tot pe bani publici, conform tradiţiei, i s-au deşteptat neuronii. Cei mormoni, desigur!

Necunoscutul – partea a 3-a

Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

Necunoscutul – partea a II-a

Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

Necunoscutul – prima parte

Îl privea fix. Zâmbetul lui o liniştea într-un mod inexplicabil. Printr-un aranjament bizar al destinului, se întâlneau în acest club, fără să se cunoască, de câteva luni, indiferent care erau zilele în care reuşea să meargă să-şi bea cafeaua. Îi plăcea aici: muzica era jazz clasic, la volumul potrivit, fără să agreseze, nu mirosea a “iarbă”, ca în multe dintre cluburile bucureştene. Cu mici excepţii, şi clienţii erau, parcă, mereu aceiaşi: discreţi, spălaţi, fiecare văzându-şi de treaba lui. Întreaga atmosferă definea ceea ce căuta pentru clipele de evadare şi pentru o cafea bună “în oraş”. Pe el îl remarcase din prima zi: avea trăsături frumoase, ferme, bărbăteşti, între macho şi metrosexual şi, mai presus de orice, o distincţie anume în mişcări, în privire, chiar în modul în care zâmbea. Nimic studiat, aproape că părea a nu-şi da seama de asta. Venea, de fiecare dată, cu acelaşi prieten, se aşezau la măsuţa din colţ, pe diagonală cu masa ei, îşi comandau băuturile şi se lansau în discuţii ce păreau a nu se sfârşi niciodată. La un moment dat, i-a bănuit a fi un cuplu, deşi nu păreau genul. I-ar fi părut rău. Îl plăcea din ce în ce mai mult, dar, cumva,  nu-şi dorea mai mult de atât. Devenise ca un ritual. De câte ori se hotăra să vină, se întreba dacă va şi el. El – care părea să n-o fi observat, deşi privirile li se intersectaseră de câteva ori. Ea nu era genul îndrăzneţ, care să “agaţe”. Nu fusese niciodată. Avea 30 de ani, dar frumuseţea-i sălbatică – ce nu se încadra în tipare – ceva între adolescentă şi femeie, nu-ţi dădea voie să-i ghiceşti vârsta. Bărbaţii întorceau capul după ea, aproape involuntar. Chiar şi femeile. “Fată, să fi fost eu frumoasă ca tine, aş fi fost putred de bogată, până acum!”, i-a spus una dintre colege, într-o zi, când discutau despre “vedete”, “piţipoance” şi trendul în materie de frumuseţe. Ea nu părea să fie conştientă de farmecul aparte pe care-l împrăştia în juru-i şi nici nu o interesa. Avea alte principii de viaţă, de la care nu abdicase niciodată, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Provenea dintr-o familie numeroasă şi săracă. Avusese o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. Deşi mulţi acasă, se simţise întotdeauna singură. Părinţii, prea ocupaţi cu ziua de mâine, nu aveau timp de sufletul şi sensibilităţile ei. Nici nu credea că o înţelegeau. Raporturile erau foarte clare: ca între superiori şi subordonaţi. Trebuia doar să fie cuminte şi să execute. Viaţa era grea, nu lăsa timp şi pentru altceva. Şi, apoi, “ce nu te omoară, te face mai puternic, nu?” Muncise şi învăţase mult. Plecase de acasă şi-şi luase viaţa în propriile mâini. Obţinuse satisfacţii profesionale, dar acea foame de iubire, nu reuşise niciodată să şi-o potolească. Dăruia prea mult şi cerea pe măsură, ceea ce îi speria pe ceilalţi. Din ultima relaţie, ieşise rănită. Atât de, încât îi era teamă să o ia de la capăt. Se analiza de fiecare dată, încercând să-şi dea seama unde a greşit – mereu era convinsă că a fost vina ei. Îl privea şi se gândea la toate astea. În fundal, piesa lui Wes Montgomery – “Willow Weep For Me”, se potrivea perfect stării ei de spirit. La un moment dat, prietenul lui, ridică paharul şi-i zâmbi strengăreşte. Abia în acel moment, a conştientizat că privea indecent de fix în direcţia lor. Roşi. Face semn pentru nota de plată. Se ridică de pe scaun, plăteşte şi pleacă spre ieşire. La un moment dat, totul se învârteşte în jurul ei, capătă culori stranii şi se prăbuşeşte. Nu a mai auzit decât: “Nu i-a spus nimeni că nu e bine să amestece băuturile?!” şi două chicoteli. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Capitolul II

O mai facem o dată?

Adică, mai ales voi: să mă votaţi, aici, la Călin, pentru cele două texte de proză arhiscurtă, „Crăciunul” şi „O altă dimensiune (din D’ale lui Victor)” , a căror temă a fost „o altă zi”.  Şi, dacă tot o mai faceţi o dată, nu uitaţi că trebuie făcut(ă) până mâine, vineri, ora 13,30. Puteţi vota şase texte diferite. Dacă mă întrebaţi de recomandări, îi recomand pe Victor, pe Bogdan, pe LeeDeeP (care a fost mai mult decât inspirată şi căreia îi mulţumesc, şi aici, pentru dedicaţia ei) şi, nu în ultimul rând, pe Călin (care a fost, şi de această dată, o gazdă desăvârşită).

Ca de obicei, mă înclin şi vă pup.

Vă invit s-o mai facem încă o dată, dar mai ales, vreau să vă mulţumesc pentru sprijinul vostru de până acum, tuturor:

http://adapavel.wordpress.com/2010/11/17/nemulțumiri/

http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2010/11/frumusete-in-mediu-potrivnic.html

http://zaqk.wordpress.com/2010/11/18/pofta-buna/

http://alexandrescudaniela.com/sintaxe/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/11/16/am-fost-acuzat-de-plagiat/

http://blog.adrianvoicu.ro/index.php/2010/11/14/cu-cotetu-la-vedere/

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/11/femeia-de-serviciu.html

http://cititor.stirute.com/lansare-de-carte-picaturi-de-insomnie/

http://caius67.wordpress.com/2010/11/18/colectionara-de-cosmaruri-–-2/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/11/pacla.html

http://cristiandima.wordpress.com/2010/11/18/nabadaiosu-si-pacpac/

http://dmd-suflet.blogspot.com/2010/11/o-seara.html

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/11/10/fara-drept-de-a-refuza/

http://gabitzu.eu/2010/11/pentru-o-alta-zi/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/11/15/intamplare-in-rosu/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/11/17/cine-moare/

http://gabrielailies.wordpress.com/2010/11/16/steve-vai/

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/11/18/picaturi-de-insomnie/

http://griska.wordpress.com/2010/11/15/nutu-de-pe-petsbox/

http://injineru.blogspot.com/2010/11/unde-e-vina.html

http://ivanuska.wordpress.com/2010/11/18/cineastul-2/

http://linkping.wordpress.com/2010/11/17/contributie-importanta/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/11/18/picaturi-de-insomnie-antologia-declin-si-revista-moldova-literara/

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/11/14/pastel-de-iarna-de-marian-nicolescu/

http://mesterulmanole.wordpress.com/2010/11/18/sa-nu-zici/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/11/vara-lui-noiembrie/

http://natashauska.wordpress.com/2010/11/12/si-eu/

http://neinteles.wordpress.com/2010/11/18/incercare-literara-vi/

http://onlycontrovento.wordpress.com/2010/11/11/vis/

http://pisicaroz.ro/2010/11/șapte-semne-ca-sfarșitul-lumii-este-aproape/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/11/18/ar-fi-fost/

http://proatitudine.ro/educatie/criza-modelelor/

http://redsky2010.wordpress.com/2010/11/18/prayers-for-bobby/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/11/andrei_16.html

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/11/18/guy-next-door/

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/11/promisiune.html

http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/11/18/noapte-sfanta/

http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/11/17/sa-sfarsesti-ce-nu-poti-sfarsi/

http://teonegura.wordpress.com/2010/11/17/de-dor-nebun-de-tine/

http://totuldesprecopii.wordpress.com/2010/11/18/somnul-la-copilul-de-3-ani/

http://vanillamoon.wordpress.com/2010/11/09/morning-chat/

http://www.cojocarii.ro/2010/11/18/ne-laudam-cu-dintii/

http://www.virtualkid.ro/2010/11/12/in-tunel/

http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/11/ciorba-de-miel-acrita-cu-prune.html

http://paulbalanca.blogspot.com/2010/11/moi.html

http://zbateri.blogspot.com/2010/11/ultima-survolare-palonului.html

http://www.malli.ro/2010/11/17/parerea-mea-despre-justin-bieber/

http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/11/18/toamna-pe-ulita/

http://www.crixti.net/2010/11/revista-spyro-online-revistaciaoro.html

Doar o…

… altă zi. Aceasta este tema ultimei etape a concursului de PA-uri.

Cele două texte cu care am participat le puteţi citi mai jos:

Crăciunul

Stătea în şezlongul vechi, privind luminiţele colorate din faţa ei. Pisica i se strecurase în braţe şi torcea leneşă. Se gândi la copiii ei plecaţi prin alte părţi, la soţul ce nu mai era nici el şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu-şi mai găsea rostul pe pământ şi nu înţelegea de ce Dumnezeu nu-i ascultă rugile. Singurătatea începuse să o macine tot mai mult, ca o boală grea. Bătrâna se ridică, stinse beculeţele şi se băgă în patul de lângă geam. Trecuse şi Crăciunul acesta. Ca oricare altă zi.

 

Într-o altă dimensiune (din D’ale lui Victor)

– Mami, uite, luna este doar pe jumătate!
– Da, puiule, îi răspund eu.
– Dar, unde este cealaltă jumătate?
– S-a ascuns, îi răspund eu, gândindu-mă cum să-i explic fazele lunii.
– Nu, mami, cealaltă jumătate este într-o altă dimensiune. Aşa se întâmplă, continuă el, într-o zi este într-o dimensiune, în altă zi, într-o alta. Nu-i aşa?
– Ai dreptate, dragul mamei.
– Noi când o să mergem în dimensiunea aceea? Când se vor întâlni cele două jumătăţi ale lunii?
Nu am ştiut ce să-i răspund, dar i-am promis că mă voi gândi la asta.

Hap-urile de week-end

Ştiţi: Călin, concurs PA-uri, etapă nouă – tema „PASTILELE”.
Ei, haideţi, nu mai daţi ochii peste cap, că mai este puţin şi se va termina. Mai aveţi puţintică răbdare. Doar nu v-aţi înecat la mal, ca… Na, că am uitat cine. De aia zic, e nevoie de hap-uri:

Pastila miraculoasă

Îşi strângea copilul la piept şi-l privea ca pe o icoană. La rândul lui, micuţul se pierdea în privirea mamei lui, cu ochişorii aceia negri şi strălucitori, care parcă-i vorbeau. Îi zâmbea şi-o apucase de deget. Nimic nu putea rupe acea legătură, în afară de Dumnezeu. Dar, Dumnezeu i-l trimisese pe el. Asta însemna că trebuia să lupte pentru viaţa ei şi, mai mult decât atât, ştia că va reuşi. „Tu eşti pastila mea miraculosă, apa mea vie!”, îi zise şi-l sărută pe frunte, plângând. Copilul adormi.

 

 

Cel mai vesel cuplu

Nu ştia cum, dar, în ultima vreme, se întâlneau tot mai des. Oricare ar fi fost drumul ei, îl vedea, înconjurat de aproape aceiaşi prieteni şi tot timpul râzând în hohote. Râdea cu atâta naturaleţe, că îi molipsea pe toţi care-l auzeau. Întâmplător, o prietenă comună le-a făcut cunoştinţă. Prima întrebare a fost cum de reuşeşte să râdă atât. “Nu ştii? Râsul e cea mai bună pastilă pentru minte şi suflet.” Din ziua aceea, au rămas împreună şi a învăţat şi ea să râdă, devenind cel mai vesel cuplu.

 

Cam astea sunt. Sper să vă placă. 🙂

Show must go on

Adică, în traducere liberă: intrai în horă, trebuie să joc. E vorba tot de concursul de PA-uri, organizat şi găzduit de Călin. Eu înţelesesem că sunt cinci etape, dar nu, spectacolul continuă. Nu că nu mi-ar plăcea. Dar, na, devine deja clişeu: vă rog citiţi, placeţi (sau nu), votaţi (sau nu). Eu sper să da. 🙂

Tema acestei etape este „frica„.

Am participat cu două proze arhiscurte, cele de mai jos:

Şi plecă

Închise ochii. Mâna sa mică se ascundea în palma lui, ca un porumbel speriat, aşa cum se întâmplase mereu. Se gândi la toate minunile din viaţa ei, la urcuşuri şi coborâşuri, la tot ce a însemnat viaţa lor împreună. El o privea cu aceiaşi ochi albaştri, ca în prima zi. Cu cealaltă mână îi mângâia părul încărunţit. Pe patul de spital, părea atât de mică şi de fragilă! Nu putea să o lase să plece! Nu acum şi nu aşa. Ea deschise ochii şi-i şopti, zâmbindu-i: “ Nu plânge, nu-mi este frică!” Şi plecă.

şi

Dragă Dumnezeu…

“Nu mi-e frică, nu mi-e frică, de bau-bau!” Stătea cu năsucul lipit de geamul mic şi aburit şi privea copiii din curte, care ţopăiau veseli şi cântau cât îi ţinea gura. Îşi dorea atât de mult să fie acolo, să se învârtească până ar ameţi şi să strige că nici ei nu-i este frică de bau-bau! Dar… îi era. Îşi făcuse loc în sufletu-i, odată cu plecarea părinţilor şi sosirea ei aici. Se simţea singură şi speriată. Strânse la piept păpuşa mică şi începu o nouă scrisoare: „Dragă Dumnezeu, ştiu că…”

Lume, lume!

Începu iar votarea. Cum, pentru ce? Pentru PA-uri, alea a căror temă a fost „ţigara”. Dacă aţi uitat, sau nu aţi apucat să citiţi, ale mele se numesc „O ultimă…„ şi „De după„.
Acum, trag nădejde că măcar unul dintre ele tot să vă fi plăcut şi să mă votaţi. Desigur, dacă se întâmplă să vă fi plăcut amândouă… 😀
Dar, să nu mai lungim vorba: de votat, se votează până mâine, 06 nov., ora 13,30. Aveţi dreptul să votaţi 4 texte. Deci, pe lângă ale mele, le mai puteţi vota, de ex. pe ale lui Victor: „Aici e Bucureşti” şi „Linie de cod” sau pe al lui Cristian: „Cafeneaua de vicii” .

Ca de obicei, vă pup, cu drag şi vă mulţumesc!

 

De după…

Pentru că Victor a venit, şi de data aceasta, cu două PA-uri, m-am enervat şi eu. Păi ce: el cu două, mereu?

În concluzie, mai ard şi eu una – o ţigară, adică, arhiscurtă:

De după…

Privea la femeia goală de lângă el. Îi mângâia, cu ochii, formele delicate şi urmărea jocul, abia imperceptibil, al sânilor în mişcarea pe care le-o dădea respiraţia-i liniştită. Adormise. Păru-i negru se răvăşise pe pernă, într-un mod ce i părea foarte sexi. O înveli cu cearceaful şi se ridică de lângă ea, întinzându-se după pachetul de ţigări de pe noptieră. Ţigara de după era întotdeauna cea mai bună. Rotocoalele de fum se ridicau leneşe spre tavan. Se simţea bine. Zâmbi complice lunii pline.

Nu-l uitaţi nici pe cel de aici! Din două, v-o plăcea vreunul. 🙂

O ultimă…

Stătea pe prispa casei bunicilor, gândindu-se la ceea ce lăsase în urmă. Acum câteva zile, viaţa ei era perfectă: era cu bărbatul ideal, avea job-ul dorit şi nu-i lipsea nimic. Dacă cineva i-ar fi spus că toate acestea se vor sfârşi într-o singură clipă, i-ar fi zis că e nebun. Se simţea ca şi cum ar trăi un coşmar din care nu putea ieşi. Ar fi vrut să plângă, dar avea ochii uscaţi. De la radioul vechi, se auzea: O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră. Îşi aprinse şi ea una. Era ultima.

Aceasta este proza arhiscurtă cu care am participat la cea de-a V-a etapă a concursului organizat de Călin. De data aceasta, tema a fost „ţigara”.

Vă voi da de ştire despre votare, că ştiu că abia aşteptaţi să-mi votaţi capodopera. 😛

Şi, ca drept mulţumire, vă las cu Mirabela Dauer. Să nu spuneţi că nu vă place, că este on topic. 🙂

Noi şi Boc

mereu supuşi votului: aici. Până mâine, 01.11.2010, ora 23.

Numai că ei cu moţiunea, noi cu noţiunea. Ei cu cenzura, noi cu scriitura: adică PA-urile noastre.  Se strânseră, şi de data aceasta, multe şi faine rău. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, cel mai original mi s-a părut al lui Victor – cel cu dialog, „În locul potrivit, la locul potrivit„.

Aşa că, dacă „Între cer şi pământ” – proza mea – v-a plăcut, votaţi-mă şi vă promit că anul viitor economia va cunoaşte creşteri record, ţara se va muta direct în SUA şi va curge numai lapte şi miere, la toate robinetele. 😀

Dar, pentru că puteţi acorda 3 voturi, unul ar putea fi, deci şi pentru Victor.

Dacă ar fi să fac un buchet din toate PA-urile, ar arăta cam aşa:

Între cer şi pământ, în locul potrivit, la momentul potrivit, noua plăcere a bunicului Hamlet [şi a] pisicii [lui]  negre, prietenul indispensabil şi desăvârşit – şi iscoada perfectă – era să-l urmărească pe deputatul cu acoperiş, aşa îl numea, din cauza pălăriei caraghioase pe care o purta, pe vecinul de alături, ce-şi intitulase, pompos, ditamai viloiul „Acoperişul cerului„. Nu vedea niciun impediment în a sta cocoţat pe acoperişul casei sale, de lângă peron(ul) haltei CFR, ca şi cum ar aştepta, mereu, un alt tren. Asta şi a-l bodogăni pe pivotul echipei locale de handbal erau preocupările lui cele mai noi. Se gândea, deja, pe care dintre nepoţi să şi-l facă discipol.

De nu vă place buchetul meu de PA-uri, nu aveţi decât să-l aruncaţi în maşina de spălat decapotabilă a domnului Lică. 🙂

Dragii mei, vă mulţumesc, anticipat, pentru voturile voastre.

Între cer şi pământ

Aceasta este proza mea arhiscurtă pentru etapa a patra a concursului de PA-uri. Tema este „acoperişul”.

Ziua întreagă, stătea în căsuţa lui din copac. Îşi adusese acolo, soldăţeii de plumb, indienii de plastic, briceagul pe care-l primise cadou, cărţile cu Winnetou, Old Surehand şi Tom Sawyer, dar şi multe alte lucruri trebuincioase într-o astfel de locuinţă. Privea ore-n şir sătucul ce i se-ntindea la picioare, atent la fiecare mişcare: clipocitul Oltului, şerpuirea trenurilor, zarva oamenilor şi picoteala animalelor formau tabloul perfect, simţindu-se ca pe acoperişul lumii, între cer şi pământ.

Vă voi da eu de ştire, când şi cum cu votatul, mulţumindu-vă, totodată, pentru voturile voastre de la etapele anterioare. Mă înclin.  🙂

A început votarea PA-urilor

aici: http://calinhera.wordpress.com/2010/10/26/valea-cea-mai-frumoasa-al-patrulea-palon/, până mâine, 27.10.2010, ora 16,30.

În caz că aţi uitat, PA-ul meu se numeşte TERAPIE.

Vă mulţumesc dacă mă votaţi. :=)

Terapie

E miezul nopţii. Deschide încet uşa garajului, sperând să nu i se audă scârţâitul. Tot nu o reparase. Ia sub braţ sania fiului său şi iese tiptil. Strada este pustie şi albă. Se îndreaptă spre maidanul de la marginea oraşului, acoperit de zăpada ce strălucea în lumina lunii. Odată ajuns, îşi pune mănuşile şi porneşte spre cea mai înaltă pantă. Se urcă pe sania ce o şi pornise la vale şi strigă cât putu de tare: “Pârtiaaa!!” Când ceasul îi arătă ora 5, plecă spre casă. Începuse o altă zi de adult.

Acesta este PA-ul cu care particip la etapa a treia a concursului lansat de Călin. Tema este „la vale” şi deadline-ul este marţi, 26 octombrie, ora 14. Nu ştiu când se va vota, dar nu vă faceţi griji, vă anunţ eu. 😀