Arhive pe etichete: poezii proprii

Am…


Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.

Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.

Am îmbătrânit…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Când…


Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

La ce bun?


Uneori,
îmi scot visele de la naftalină,
să văd dacă mai trăiesc.
Unele așteaptă cu răbdare
să le vină rândul.
Altele – cele mai multe – au îmbătrânit.
Mă privesc mustrător.
Le cer iertare.
– La ce bun? mă-ntreabă cel mai bătrân.
Ție când ți-ai cerut iertare ultima oară?
– La ce bun? l-am întrebat, la rându-mi.
Poate m-am iertat de prea multe ori…
– Sau doar ai uitat de tine…

(vol. Din boabe de piper și coji de portocale)

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii

Clipa


Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.

Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.

Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

Cum știu eu mai bine


Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., gânduri, La mulţi ani!, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Elegie


În mine,
cuvintele mor lent,
ca într-un spital neperformant.
Nu le stă nimeni la căpătâi.
Doar umbrele a ceea ce au fost
cândva
dansează tăcute
pe pereții scorojiți ai sufletului.

O poveste se chinuie
să nască un final
într-un travaliu prelungit.

Oamenilor
nu le mai pasă de cuvinte.
Nu mai au timp…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Banca


– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară