Copilul din flori – partea a III-a

În seara aceea, Andrada şi Marioara au vrut să doarmă cu Tanţa, în patul din cunie. Ceea ce se întâmplase le provocase frică.

–          Auzi, mumă, o întrebă Andrada, dar ce, Dumnezeu omoară oameni? N-ai spus mata că Dumnezeu e bun şi că îi ajută pe oameni?

–          Da, mumă, Dumnezeu e bun şi-i ajută pe oameni. Da’ câteodată, dacă sunt răi, îi pedepseşte.

–          Pe nenea Vică, tot Dumnezeu l-a pedepsit? De ce, ce-a făcut?

–          Ia culcă-te, Andruţă, hai, culcă-te şi hodină-te! Dumnezeu are EL, socotelile lui.

Şi bunică-sa învârti rotiţa lămpii, până ce flacăra se făcu mică-mică. Pâlpâirea ei forma umbre pe pereţii văruiţi în alb ai micii bucătării. Mirosea a gaz lampant. Undeva, în depărtare, se auzeau câini lătrând. La fereastra cu perdea din pânză albă, cu flori multicolore, cusute de bunică-sa în lunile de iarnă, se vedea luna ce părea că priveşte spre ele. Andrada o văzu chiar că zâmbeşte. Se întoarse de tot cu faţa spre geam şi cu spatele la Marioara. Bunica se culcase la picioarele lor. Înainte de a adormi, fata o auzi oftând: „Of, Costele, Costele, dacă nu m-ai fi lăsat singură, nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Marioara ar fi fost a ta şi nu s-ar fi încurcat cu alde Iepure. Of, Costele, de ce plecaşi, de ce?”

                În următoarele două zile, la Iepureşti a fost un adevărat pelerinaj. Femei cernite şi bărbaţii lor veneau cu lumânări şi flori şi spuneau, încă de la poarta ce rămăsese tot timpul deschisă: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Dumnezeu să-l hodinească!”

Tot auzind că oamenii se rugau ca Dumnezeu să-l ierte pe nenea Vică, Andrada  gândi că trebuie să fi greşit el ceva. În curtea plină de oameni, fierbeau, în tuciuri mari, înnegrite de fum, puse pe pirostrii, varză cu carne, orez pentru pilaf şi arpacaş pentru colivă. Mirosurile ce se înălţau în văzduh umpluseră tot satul. Toate femeile alea, îmbrăcate în negru, ce mişunau de colo-colo, în şi din toate colţurile, păreau nişte furnici ce se agitau spre muşuroi. Unele tocau legume, sau jumuleau găinile ce fuseseră tăiate pentru nefericitul eveniment, altele spălau vase, una avea grijă de lumânările aprinse în vasul de lut cu mălai, să nu care cumva să se stingă vreuna şi să rămână aşa. Se auzeau zumzete, şoapte, uneori chiar râsete – că, priveghi, priveghi, dar, cum trebuia să se şi bea în amintirea răpostului, nu înainte de a se vărsa câte-o picătură în ţărână, pentru sufletul lui, supărarea se mai dilua.  Din când în când, se mai auzea câte-o jeluire: ”Vicăăă, un’te duci tu, Vicăăăă şi cui ne laaaşi?” Dar nici ţaţa Profira, bocitoarea, nu putea jeli tot timpul şi mai lua câte o pauză, să-şi ude gâtul ce se usca de la atâtea bocete şi tristeţe. Peste toţi şi toate, trona Vică, în sicriul lui maro, aşezat pe o masă înaltă, în şopron şi înconjurat de un cort din pânză albă, de tifon, să nu bată musca. Nu mai putea spune nimic, dar stătea acolo, în costumul lui ăl bun, de duminică şi părea că priveşte, ca un adevărat stăpân, la cei ce se agitau în toate părţile. În mâinile împreunate pe piept, avea o batistă albă, cu dungi subţiri, albastre şi o lumânare. Într-unul dintre colţurile batistei era legată, cu fir roşu de arnici, o monedă de un leu.

În curtea ei, Tanţa frământa, în albia de lemn, aluatul pentru pâine. Alături, pe o măsuţă, sub o coală de hârtie albă, fuseseră puse la dospit gogoşi pufoase, rotunde, tăiate cu paharul. Era renumită în tot satul pentru pâinea în „ţăst” şi gogoşile pe care le făcea. În timp ce întorcea aluatul pe toate părţile, fredona:

„Prin pădurea bradului,

Trece mama Radului,

Din ochi negri lăcrimând

Şi de Radu întrebând:

– L-aţi văzut pe Radu mamii?

– L-am văzut la crâşma Stanii,

Unde-şi beau drumeţii banii

Şi haiducii gologanii!

Radu mamii, Radule!

– Radu mamii nu mai bea,

Uite potera colea!

Însă Radu n-asculta,

Potera-l-nconjura,

Radu mamii, Raaduuuleee!”

Andrada stătea pe lângă bunică-sa şi făcea turte. Îi plăcea s-o asculte cântând, avea o voce frumoasă. Cândva, îi mărturisise că, în tinereţe, i se spunea Stana. Andrada s-a întrebat mereu dacă muma ei fusese Stana din cântecul „Radu mamii”. Chiar a întrebat-o, la un moment dat, dar nu a primit niciun răspuns. Lângă ele, Marioara jumulea o găină. Trebuia să pregătească bunătăţi, pentru că în ziua următoare, pe seară, aveau să vină la ele naşa Marioarei şi moaşa Rodica, să discute „problema”, să stabilească ce era de făcut.

                Tot în ziua următoare a fost şi înmormântarea lui Vică. După slujba preotului de acasă, convoiul a pornit spre cimitirul satului. Lăutarii tocmiţi cântau, instrumental, un marş funebru, în timp ce Saveta şi bocitoarele îl jeleau, de-a stânga şi de-a drepta sicriului, în căruţa în care era aşezat. Fane şi Gore mergeau în spatele căruţei, cu capetele plecate. Tanţa lui Stângă, aflată la urma convoiului îi spuse vecinei din dreapta ei:

–          Auzi, Mariţo, acu’ că Vică nu mai e, poate Fane îşi face datoria faţa de fata aia a lu’ Tanţa, că epăcat de tinereţea ei şi de copilu-i din burtă.

–          Deh, Tanţo, ştiu eu ce să zic? Parcă n-aş prea crede. E un terchea-berchea şi nici Saveta nu-l învaţă de bine. Dar, ce întâmplare, auzi tu? Cum îl blestemă Tanţa, aşa muri Iepure. Şi repede să dusă … Eu cred că inima l-a lăsat. Poate îl rodea ce a făcut fi-su, cine ştie? Doar el, pe lumea ailaltă…

Vocile lor au fost acoperite de chiotele de bucurie ale copiilor ce se îngrămădeau şi se împingeau să strângă bănuţii pe care rudele mortului îi aruncau în spatele căruţei.

Când convoiul se îndepărtă destul, Tanţa se duse la poarta vecinilor ei şi lăsă o cană cu o lumânare aprinsă. „Dumnezeu să te ierte, Vică, să-ţi fie ţărâna uşoară! Poate, pe cealaltă lume, nu vei mai fi la fel de câinos!”

Pe seară, în timp ce în curtea de vis-a-vis, la mesele lungi, întinse pe două rânduri, sătenii onorau memoria celui ce fusese stâpânul casei şi primeau de pomană pentru sufletul lui, la un lat de uliţă, în jurul unei mese mult mai mici, stăteau patru femei, un bărbat şi Andrada. Naşa Marioarei şi moaşa Rodica, ce era şi moaşă comunală, aduseseră cu ele pe Marioara şi Sandu Tănase. Ce doi, soţ şi soţie, mutaţi de curând în sat, în casa părintească moştenită de Marioara, de la părinţi, casă mare, frumoasă, ce aducea a conac boieresc, au fost aduşi de moaşă. Când intraseră pe poartă, nimeni nu bănuia ce rol important vor juca cei doi în viaţa Marioarei. După ce Tanţa le servi ciorbă de găină, cu ardei iute, mămăligă cu carne la ceaun şi mujdei de usturoi şi aşeză pe masă un lighenuş plin cu gogoşi tăvălite în zahăr, începură discuţiile.

–          Uite, tanti Tanţă, ce vă propun eu, începu Rodica.

Inima Marioarei începu să bată cu putere şi simţi cum i se face greaţă. Nu era foarte conştientă de ce înseamnă să aduci pe lume un copil, dar, într-un mod ciudat, inexplicabil, simţea că începe să iubească viaţa ce pâlpâia în interiorul ei şi duse mâna la pântece.

                                              Va urma!

Partea a II-a

Partea I

Final de poveste

Copilul din flori – prima parte

Motto: Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Privea poza bunicii. Plecase, de peste 15 ani, să se odihnească lângă cel pe care-l plânsese o viaţă întreagă,  dar tot îi era dor de ea. Ochii albaştri – pe care îi părea rău că nu-i moştenise – o priveau dincolo de fotografie şi putea citi în ei toată zbaterea şi lupta ei cu viaţa, cu văduvia, cu lumea. Aveau dârzenia aceea de olteancă afurisită, căreia nu Dumnezeu îi făcuse cuib, deşi, după ce-i murise soţul, spunea, deseori, că este ca o barză oarbă. Luptase să şi-l facă singură, după priceperea ei de „fomeie singură, fără niciun sprijin”. Fiică de „ghiaburi”, asupriţi şi hăituiţi de sistem, pentru că refuzaseră să-şi dea pământurile şi animalele CAP-ului, cu fraţi mulţi, fugise cu dragostea vieţii ei şi se stabiliseră în satul învecinat să-şi întemeieze o familie. Erau săraci, dar gospodari. Deşi foarte tineri, s-au descurcat, şi-au închegat două case în curte şi totul părea a le merge bine. Au adus pe lume patru copii şi se zbăteau să le asigure tot ce aveau nevoie. Când cel mai mic dintre ei n-avea nici trei ani, a venit nenorocirea. Un mal de pământ l-a omorât pe Costel al lor, iar ei au rămas ai nimănui. Rămasă văduvă, de foarte tânără, îşi crescuse singură cei patru copii. La doi ani de la moartea soţului ei, a adus-o pe lume pe Marioara. Nimeni nu ştia cine a fost tatăl.  N-o văzuseră cu niciun bărbat, în bătătură nu-i călcau vecini bărbaţi decât dacă era înconjurată de copii şi doar dacă veneau cu vreo treabă. Este secretul pe care l-a dus cu ea în mormânt.

Andrada puse fotografia bunicii înapoi în album, se afundă în fotoliul comod în care-i plăcea să stea să citească, sau să scrie. De data aceasta, îşi sprijini capul pe spătar, închise ochii şi  gândurile o purtară cu vreo 30 de ani în urmă.

– Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>

Ea avea vreo patru ani. Îşi aminteşte că se juca lângă stâlpul de telegraf din lemn,  aflat în colţul curţii, lângă poartă. Avea un miros special, de lemn vechi şi ars, stâlpul. Era o zi caldă de iulie, iar ea se bălăcea în balta de lângă stâlp, rămasă după ploaia din noaptea trecută; alături, într-un lighean roşu, crăpat, pusese flori albe de rochiţa rândunicii şi aştepta ca acestea să se transforme în fluturi. Aşa-i spusese moaşa Rodica. Bunică-sa ieşise din cunie, trăgând-o după ea pe Marioara şi ridicase pumnul spre casa de vis-a-vis, casa Iepureştilor, blestemând şi suduind.

– Hai, mamă, hai în casă, că ne aude lumea! plângea Marioara încercând s-o-nduplece pe maică-sa.

– Taci din gură, căţa, când te-ai tăvălit cu Iepure ăl mic, nu ţ-a fost de lume? Mă făcuşi de ruşine! Ce-o să te faci, ce-o să ne facem noi, acu’, ha? N-ai decât şaptişpe ani, copil îţi trebuia? M-am chinuit să te cresc, te-am trimis la Craiova la profesională să-nveţi şi tu o meserie, să fii pe picioarele tele şi tu ce făcuşi, ce făcuuuşi? Cum mai scot eu capul în lume, cum mă mai duc eu la Colectiv, cum? Şi cu cine te găsişi, cu Iepure îl mic, prostu’ satului? Care dintre ălălalte fete ale mele mai făcu ce făcuşi tu?

O trăgea cu putere după ea, pe fata bălaie, cu ochii albaştri – Marioara, mătuşa ei – îmbrăcată în rochiţa subţire, albastră şi desculţă, spre casa de peste drum, unde locuia Fane, cu ai lui – Iepureştii. Nu ştia nimeni dacă Iepure era numele de familie, sau doar porecla, pentru că Vică, ăl bătrân, se născuse cu buză de iepure. Nu trăiseră dintotdeauna în satul mic de câmpie, veniseră de prin alte părţi şi cumpăraseră după ce vânduse Neluş al Floarei, după moartea părinţilor. Vică şi Saveta Iepure aveau doi băieţi: Gore şi Fane. Fane era cel mic, avea 19 ani. Făcuse, cu chiu cu vai, o profesională şi un seral, pe la Craiova şi, după ce le terminase, tăia frunze la câini prin sat. Urât nu era, dar nu-l prea ducea capul, vorbea lumea. Asta nu-l împiedica pe tac-su să spună că-l va face miliţian.

– Fane al meu va fi miliţian, ca unchi-su. Va prinde un post comunal, p-aci, prin împrejurimi, dacă nu chiar aci, în Orodel, se lăuda oricui voia să-l asculte, seara, la poartă, când bărbaţi şi femei se strângeau la vorbă şi la un păhărel, după ce-şi terminau treburile la Colectiv şi prin gospodării.

– Vică, Saveto, ia ieşiţi la poartă, că am vreo două vorbe să vă spun, striga bunică-sa la gardul vecinilor de peste drum. Vică, n-auzi? Savetooo! Fane! Ieşiţi, de legaţi câinele, că trebuie să stăm de vorbă! Ştiu că sunteţi acasă, ieşiţi să nu scol tot satul!

– Ho, fa, ce ţipi aşa, unde arde?

-Arde, Vică, arde, du câinele d-aci şi deschide poarta să stăm omeneşte de vorbă!

Saveta şi Fane apăruseră şi ei în pragul bucătăriei de vară. Fane lăsase ochii-n pământ, în timp ce Saveta îi şoptea ceva. În spatele maică-sii, Marioara era palidă şi tremura ca varga, iar lacrimile i se înnodau în barbă. Ar fi vrut să fugă, sau să se facă o gaură în pământ, pentru a se ascunde.

Andrada privea toată scena printre ulucile gardului şi simţea o mare milă pentru cele două femei. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-nţelegea ce se întâmplă, dar îşi dădea seama că nu e de bine. S-ar fi dus după ele, dar înainte să iasă din curte, bunică-sa îi spusese foarte clar să nu se mişte de-acolo. Ascultătoare cum era, înţepenise lipită de gard şi privea scena prin colbul ce se ridicase pe uliţa ce despărţea cele două case, după fiecare trecere de căruţă. Era amiaza şi oamenii se întorceau spre case, de pe unde fuseseră plecaţi.

Cele două intrară în curte şi, apoi, în cunia albă, din spate. Andrada nu ştia ce vorbiseră cei cinci, dar, după ceva vreme, bunică-sa şi mătuşa-sa ieşiră, mai palide decât intraseră şi parcă mai mici.

– Să te bată Dumnezeu, Iepure …! o auzi dintr-o dată pe muma ei  – cum îi zicea – şi o văzu cu pumnul ameninţând în aer spre casa vecină, după ce ieşiseră în uliţă.

– Tanţo, lasă blestemele şi ai grijă de fii-ta, îi striga Vică, din urmă, cu o ţigară fără filtru în colţul gurii. Că nu fi-meu i-a făcut plodul. Şi chiar aşa să fie, al meu e băiat, dacă îi cade căciula în ţărână, s-apleacă, o scutură şi şi-o pune înapoi pe cap! Fane trebuie să se facă miliţian, n-are de ce să crească el copii. Mai ales că cine ştie de-o fi al lui? Auzi la ea, bomboni Iepure, în continuare, să-l însor pe-al meu şi să se aşeze la casa lor. Păi ce, eu am pus-o să se tăvălească-n fân?

– Ascultă aci, ce-ţ spun, Vică, o să mori căzut cu gura în căcatul pe care-l mănânci. Să nu crezi că vei scăpa! Crezi tu că fi-tu e vrun prinţ, ha?, mai spuse femeia şi intră în casă, cu lacrimi pe obraz, ţinând-o încă strâns de mână pe Marioara, care părea o stafie.

Partea a II-a, aici

S-a deschis căsuţa poveştilor!

UPDATE: Gata, acum, accesul în căsuţă este mult mai uşor! Mulţumesc pentru asistenţă şi sprijin tehnic, ca şi pentru imagine, fratelui meu, Tavi Angheluş.

Pentru voi toţi, cei ce vă mai simţiţi copii, dar, în special, pentru copiii şi nepoţii voştri, am deschis larg uşile Căsuţei poveştilor! Aşa că, luaţi-vă o cană de cafea, ceai, ciocolată caldă, după caz şi veniţi la noi. E cald şi bine!

Dând click pe „Căsuţa poveştilor”, veţi vedea despre ce este vorba! (mai bine spus, veţi auzi).

Invitaţii speciale, cu surle şi trâmbiţe, pentru:
Andra, Adi Bontea, Dănutz, Cantina Socială, Cosmin Ştefănescu, Cristian Gheorghe, Dr. Lecter, Zacq, Dana Pătrănoiu, Dana Alexandrescu, Ana Usca, Vero, Andrei, Adrian Voicu, Bogdan Onin, Victor Bucur, Nişte Buimaci, Caius, Călin Hera, Atelier literar, Costin Comba, Cristian Dima, Culaie, Diana Alzner,  Oana Clara, Doctorul tău, Dan, Alt cer senin, Florentin Drăgănescu, Laura Frunză, Florin Nan, Gabriela Savitsky, Fata din vis, Gabriela Elena, Georgiana, Ilarie, Gina, Edit, Injineru, Ioan Bistriţeanul, Vania, Copilul virtual, Mamă şi iubită, Manoka Bay, Dan (maramureşeanul), Ana lu’ Manole, Micael Nicolas, Mirela Pete, Neînţeles, Elena Alina, Orry, Pisica roz, Ottilia Ardeleanu, Daria Nicole, Carmen Petac, Prima donă, Florentin, Raza de soare,  Anca, Simina, Rokssana, Catrinel şi şoricelul, Melami, FLuu, Stropi de suflet, Suflet de femeie, Suzana, Teo Negură, Thetimeismine, Adrian Pascu, Gabi Cojocaru,  Gabriela Neagu, Dan, Malli,  Costang, Micul Prinţ, Lady Io,  Smaranda, Marius Torsan, Mădălina Ciucu, Radu Plugaru, Cristina Ologeanu, Tink3rbell, Exoligu, Collage, Daniela şi Matei

Să mocnească focul

Să mocnească focul, din nou, în vatra veche

şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,

despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,

iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,

cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,

să-mi faci turte pe plită din făină de grâu

în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Să fie primăvară şi nenea Gheorghiţă,

vecinul de alături, cu barbă şi plete de bunic,

să-mi dea, iarăşi, zambile din a lui grădiniţă,

strigându-mă la gard; eu să-i mulţumesc peltic.

Gutuiul cel bătrân, de lângă „casa mare”,

să mă ascundă între crengi, ca-ntr-un leagăn, iar,

să visez, din nou, cum zbor până la soare,

cu flori prinse în păr şi păpuşa primită-n dar.

Să alerg prin bătătură – cum spuneai, când mă certai –

printre boboci de raţă, de gâscă şi de curcă,

dar, dumneata, bunico, eşti, însă, acum, în rai

iar dorul de ce-a fost mă arde, mă usucă.

Dor de păpuşă

În căsuţa albă, cu cerdac,

în ferăstruica de lângă uşă,

a mai rămas doar o păpuşă,

ce se uită, enigmatic, înspre sat.

Din curte, cei doi pruni bătrâni,

în fiecare dimineaţă o salută,

ea-i priveşte, tristă şi tăcută

şi pare să sprijine tot cerul în mâini.

Aşteaptă, la fel ca odinioară,

să intre, râzând, pe portiţă,

acel băieţel şi acea fetiţă,

pe care i-a primit în dar, într-o vară.

Îşi aminteşte cearta lor,

fiecare o voia pentru el,

ea îi iubea pe amândoi la fel,

ar plânge, de-ar putea, îi este dor.

„Sunt oameni mari, acum, cu carte, maică!”,

a auzit-o, cândva, pe bunica,

„Au plecat departe, în America!”

Iar ea-i aştepta la poartă, pe o bancă.

A plecat, apoi şi bunicuţa,

nu în America, undeva…mai aproape,

doar ea-i mai aşteaptă zi şi noapte

şi prunii din curte şi poarta şi băncuţa.

Să fie o lacrimă acea picătură albastră,

ce curge pe obrajii ei mici, de păpuşă,

care aşteaptă cuminte la geamul de lângă uşă,

sau doar ploaia ce s-a lipit de fereastră?

Jurnalul unei dimineţi de mai (capitolul I)

Dimineaţa asta i se părea cea mai frumoasă din ultimii… o sută de ani. Aşa se simţea, ca având o sută de ani.
Dar, azi nu voia să se simtă copleşită de nimic; a dormit bine, s-a trezit bine; cum nu se mai întâmplase de mult. Deschise fereastra. Păsările ciripeau, care de care mai gălăgioase, la geamul ei şi cântecele lor îi sporeau starea de bine. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut lipsi azi de la birou! Dar nu putea. Şi-ar fi pus ginşii, tricoul de bumbac preferat, şi-ar fi prins părul, neglijent, într-o coadă de cal, după care ar fi plecat în parc! Să citească sau, pur şi simplu, să stea pe o bancă şi să privească vrăbiile, scăldându-se în praf, sau oamenii care ar fi trecut pe lângă ea, sau copiii, jucându-se. Iubea copiii. Mult. Şi faptul că avea, deja, aproape patruzeci de ani şi că lăsase timpul, iubiţii, jobul să-i răpească această bucurie, era cea mai mare tristeţe a ei. Nici faptul că era singură acum, nici că, până la urmă, aşa-zisa carieră nu-i mai oferea, din păcate, satisfacţiile de altădată, nu reuşeau să o demoralizeze mai mult decât că nu avea copii. Da, e adevărat, teoretic, încă nu era prea târziu.
„Doar sunt atâtea, fată, care au făcut copii la 40 de ani, îi spuneau prietenele. Tu ce ai?!”
Hei, de-ar fi aşa de simplu… Câteodată, se ura că nu putea gândi mai puţin complicat, fără să despice firul în patru. Dar, dacă o făcea ea pentru lucruri mai puţin importante, pentru un asemenea pas…
La toate astea, se gândea în timp ce urma ritualul din fiecare dimineaţă premergător plecării la birou. Din ceaşca de cafea, aburii răspândeau o mireasmă familiară, jucăuşă. Miţi rostogolea un pluş pe parchetul din living şi, din când în când, se mângâia, torcând, de picioarele ei încălţate în papucii de casă, albi şi pufoşi.
Începu sa fredoneze o melodie veche, veselă, pe care o asculta, în copilărie, la radioul bunicii. Bunica… Ciudat cum lucruri care, în mod normal, o întristau, în dimineaţa asta le putea „privi” cu zâmbetul pe buze, cu o nevoie acută de a şi le aminti şi analiza.
„- Ilenucă, mamă, îi spunea bunica ei, cu puţin timp înainte să plece dincolo, discret şi liniştită, aşa cum a trăit, să nu rămâi singură, mamă, că-i rea singurătatea! Ascultă, aci, la mine, e rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Uite eu, după ce a murit bietu’ bunicu-tău, nu m-am învrednicit să-mi refac viaţa şi m-am chinuit singură cu cinci copii, că mă gândeam că cine mă ia pe mine cu cinci copii şi cum poate cineva să vrea să crească şi să iubească odoarele altuia. Mare prostie am făcut, muică, mare prostie că şi copiii au crescut fără tată şi eu m-am ostenit singură cu toate. Dar dacă aşa a vrut bunul D-zeu, să mi-l ia pe Costel! „

Şi bunica işi ştergea ochii cu colţul baticului de pe cap. Trecuseră cincizeci de ani de atunci, dar amintirea soţului ei tot îi seca sufletul, cum zicea ea. Îl iubise, fugise cu el de la şaisprezece ani, că deh, părinţii ei, „chiaburi” fiind, nu-l puteau accepta pe sărăntoc, chit că era „înalt ca bradu’ şi frumos, muică, frumos, de se-nvârteau toate în jurul lui, la horă în sat şi, mai ales, bun, ca pâinea caldă”. Făcuseră cinci copii. Erau tineri, dar vrednici şi cu „minţile la locul lor”. Reuşiseră să-şi încropească o gospodărie frumuşică: o casă cu trei camere – „casa mare” – , o bucătărie de vară – „cunia” unde Ileana dormea cu bunica şi cu fratele ei, Ştefan, când erau mici şi părinţii fuseseră nevoiţi,  să-i dea ei să-i crească, până când au început şcoala – „de, mumă, ei au servici, cine să stea cu voi?”. Îşi aminteşte şi acum, cu nostalgie, de gutuiul de lângă casa mare, în care se urcau ca într-un leagăn…
„- Şi i-am spus, Ilenucă, în sâmbăta aia, să nu se mai ducă la lucru, i-am spus, parcă aveam aşa, un cui în inimă. I-am zis: nu te mai duce azi, Costele, lasă că pot ăia să sape la drumuri şi fără tine, că nu degeaba eşti şeful lor. Nu te mai duce că, uite, e târg la Pleniţă şi avem atâtea de luat, copiii aştia sunt desculţi, nu mai am boabe pentru păsări… Dar nu m-a ascultat, că zicea că el nu poate să stea acasă să-şi rezolve problemele şi oamenii lui să sape la şanţuri. Că tocmai de-aia e şeful lor, să fie acolo, cu ei – aranjau drumurile că-şi anunţase vizita, în sătucul lor de câmpie, Gheorghe Gheorghiu Dej şi trebuia totul terminat repede. <Lasă, Tanţo, că o să mergem duminică în târg, că nu pleacă târgul nicăieri, tot acolo o să-l găsim.> Şi a plecat râzând, după ce şi-a pupat „puradeii”, cum le zicea el, copiilor – toţi erau micuţi – maică-ta avea trei ani, unchi-tu, care era ăl mai mic, avea un an iar a mai mare avea zece ani. Dacă aş fi ştiut, Ilenucă, mamă, că atunci va fi utima oară când o să-l mai văd în viaţă, nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac să-l opresc. Când m-am dus la amiază cu coşul cu mâncare, m-am întâlnit cu Vasile a lu’ Mutu, venea spre mine să mă anunţe că pe Costel al meu a căzut malu’. Pe el şi pe Nicu a’ lui Bâzdoacă, numai că pe ăla l-au putut scoate viu, era mai la suprafaţă. Costel era pe fundul şanţului, că aşa era el, se băga unde era mai greu. Şi, când au reuşit să-l scoată, era prea târziu…”
De ce imi amintesc toate astea azi? – se întreba Ileana, în timp ce-şi aşeza laptopul în geanta lui. Nu-şi putea răspunde, dar un lucru era cert: astăzi, pentru prima oară, după zece ani, putea, oarecum, să accepte moartea bunicii. Nu că acum i-ar fi mai puţin dor… Numai că, în sufletul ei, începuse să prindă rădăcini ideea că cei doi bunici s-au reîntâlnit şi că, în sfârşit, îşi trăiesc povestea de dragoste, departe de orice i-ar mai putea despărţi. Zâmbi din nou. Şi-i închipuia îmbrăţişaţi, într-un tangou vechi, privindu-se în ochi, fără să-şi vorbească. Îşi surâdeau şi era de ajuns.

– va urma –

Capitolul II

Steluţa fermecată (Poezii pentru Victor, poezii pentru copii)

Trăia odată, ca niciodată,
Într-o ţară îndepărtată,
Într-un palat de ciocolată,
O steluţă fermecată.

Când seara, uşor, se lăsa,
Steluţa-n zbor pornea,
Pe copii îi căuta
Şi visurile le-mplinea.

În zborul ei, însă, steluţa
Niciodată nu uita
Să-şi viziteze bunicuţa,
Ce-n altă ţară locuia.

Bunicuţa o aştepta fericită,
Cu tolba de poveşti pregătită,
Şi, pentru fiecare dorinţă-mplinită,
Steluţa primea … câte-o clătită.

Trei raţe îngâmfate (Poezii pentru Victor, poezii pentru copii)

Trei raţe, îngâmfate,
moţate şi împănate,
au plecat la un amiaz
la plimbare, spre un iaz.

Cum mergeau ele, tacticoase,
cu ciocu-n vânt, cu cozi întoarse,
le ajunge din urmă o găină,
ce se ştia cu ele vecină.

„Cot-codac şi bună ziua,
sunt eu, Galina, vecina…”
„Mac, mac, mac şi dă-ne pace,
n-avem timp de cotcodace!

Suntem grabite şi, apoi,
nu poţi veni acum cu noi,
asta-i o întâlnire specială
mergem la spa, surioară!”

Mac, mac, mac – râd raţele îngâmfate,
dându-şi capetele pe spate –
nu ştii tu despre ce-i vorba,
grija ta sunt oul şi ciorba.

„Dar vreau …, zice Galina surprinsă,
„Nu ne pasă, fii convinsă!”
„Ă, ă, ă…. să vă spun, să vă anunţ…”
„Dragă, dar tu n-ai bun simţ!”

Îi strigă raţele ofensate
şi-şi văd de drum încolonate,
una mai legănată decât cealaltă
„Ce zici, dragă, ce ingrată,

să creadă ea că noi am vrea
să ne meargă alăturea,
îţi inchipui ce s-ar fi vorbit la spa
că am ajuns prietene cu Galina, ha!”

Şi au ajuns ele la baltă
şi s-au bălăcit după-amiaza toată,
când seara a dat semne că se lasă,
au pornit înapoi, spre casă.

Ajunse în curtea cu flori multe,
au rămas, dintr-odată, mute,
gospodina abia aştepta să le vază,
că tocmai ce gătise varză.

Avea curtea plină de nepoţi
aşezaţi la masă, toţi,
Asta voia Galina să le spună
C-o auzise, dis-de-dimineaţă, pe stăpână!

Azi, în curte, la bunica (Poezie pentru Victor, poezii pentru copii)

Azi, în curte, la bunica…
-Să vă spun ce s-a-ntâmplat:
Grivei alerga pisica
Şi, ţup, în faţă-le un brotac!

Hop şi, dintr-odată,
Totul s-a schimbat:
Şi Grivei şi Covată
Îl alergau pe brotac.

Mai încolo, la un pas,
Un răţoi şi-un piţigoi
Se certau de-un sfert de ceas,
Pe nişte mămăligă, un guguloi.

Mac, mac, mac, ţipa răţoiul,
Trăgând prada către el.
Cip-cirip şi piţigoiul
Ce nu renunţa defel.

Într-un alt colţ,
Moţăia o gainuşă.
Era pestriţă şi cu “şorţ”.
Lângă ea, o purceluşă.

Şi cinci purcei în jurul ei,
S-au întins cu toţi la soare,
Dolofani şi mititei,
Cu dungi negre pe spinare.

Mai încolo, lâng-un ţarc,
În altă parte a curţii,
Stătea mândră c-un gânsac,
Gâsculiţa Nuţi.

În jurul lor, cinci puişori
Găgăiau de zor,
Mititei şi albişori
Şi, zău, că aveau spor.

Un cocoş împintenat
Privea totul, cam de sus.
Şi cum sta cam încruntat,
Ce gândea, e greu de spus.