Arhive pe categorii: poezii

Poezie scrisă pe factura de curent


Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom hoinări pe drumuri neștiute,

ne vom trăi viața ca la carte,

fără a ne mai teme nici măcar de moarte.

 

Iubite, ne vom întoarce-n timp, cândva,

pe ăst pământ sau, poate, pe vreo stea,

pe o planetă aflată-n depărtare,

oriunde. Doar să fie numai soare.

 

Vom pune temelia unei alte lumi,

vom scormoni lutul cu ale noastre mâini,

vom construi neîncetat, iar când vom obosi

ne vom opri doar pentru a ne iubi.

 

Vom face pacturi noi cu Dumnezeu,

eu voi tu, tu vei fi eu,

vom cere grațieri pentru cei fără de păcat

și vom slăvi timpul pentru trăit, ce ne-a fost dat.

 

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom păși pe drumuri ce nu ne-au fost sortite,

ne vom iubi sălbatic, primordial și fără teamă

că lumea din jurul nostru la moarte ne condamnă.

 

(09.02.2017 – vol. ”Din boabe de piper și coji de portocale”)

Un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., iubire, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Am…


Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.

Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.

Am îmbătrânit…

4 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Efemeri


Timpul nu ni se mai măsoară-n ani. În clipe ni se scurge –
clipe de foc și clipe de gheață.
Peste ele, punți de speranță
între a râde și a plânge.

Viața ne este doar joc la ruletă –
păsări în mijloc de furtună.
Înainte, singură, numai iubirea ne mână,
ca un suav parfum de violetă.

Trecerea ni-i simplă-ntâmplare –
visele-s corăbii fără pânze.
Suntem ca un biet mănunchi de frunze
ce-și caută timid un loc sub soare.

Plăpânde năluci în umbrele nopții,
suntem plămădiți din vini și temeri –
doar mici pioni efemeri
aflați la mâna sorții.

(30.07.2016 – vol. Din boabe de piper și coji de portocală)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Când…


Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

La ce bun?


Uneori,
îmi scot visele de la naftalină,
să văd dacă mai trăiesc.
Unele așteaptă cu răbdare
să le vină rândul.
Altele – cele mai multe – au îmbătrânit.
Mă privesc mustrător.
Le cer iertare.
– La ce bun? mă-ntreabă cel mai bătrân.
Ție când ți-ai cerut iertare ultima oară?
– La ce bun? l-am întrebat, la rându-mi.
Poate m-am iertat de prea multe ori…
– Sau doar ai uitat de tine…

(vol. Din boabe de piper și coji de portocale)

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii

Clipa


Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.

Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.

Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

Cum știu eu mai bine


Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., gânduri, La mulţi ani!, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Elegie


În mine,
cuvintele mor lent,
ca într-un spital neperformant.
Nu le stă nimeni la căpătâi.
Doar umbrele a ceea ce au fost
cândva
dansează tăcute
pe pereții scorojiți ai sufletului.

O poveste se chinuie
să nască un final
într-un travaliu prelungit.

Oamenilor
nu le mai pasă de cuvinte.
Nu mai au timp…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Banca


– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară

Articol …


Articol din Revista „Avantaje”, ediția mai 2015. Mulțumesc d-lui Adrian Ciltan, mulțumesc, Maria! 🙂 Mulțumesc, Revista AVANTAJE!

 

art. Avantajeart. Avantaje 2

Scrie un comentariu

Din categoria campanie, campanii, de suflet..., diverse, poezii, reportaj

Lacrimile lui Bujor


Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

20150515_16250420150515_163854

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Străjerii


Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Nu călcați…!


Pe cărarea dintre gânduri,
sufletul meu merge
șchiopătând,
atent la panoul cu
„Nu călcați iarba!”.

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii

Doctore, n-ai un leac?


Doctore, n-ai un leac și pentru primăvara mea?
Suferă de melancolie
și, zău, nu-mi place să o văd așa,
bolnavă. Nici măcar de propria ei astenie.

Primăvara mea era vioaie,
cânta și dansa ca o fecioară.
Acum stă închisă-ntr-o odaie,
În zadar o chem și o rog să apară.

Tot plânge și tot suspină,
parc-ar fi îndrăgostită,
așteptându-l parcă să vină,
pe cel căruia i-a fost sortită.

– Apăi, dragă, dacă e îndrăgostită,
leacul nu este atât de complicat,
trebuie doar să se simtă iubită
și din odaia-i va ieși de-ndat’.

Primăvara, draga mea, e în fiecare,
din inimile noastre trebuie să se nască.
Un zâmbet, de vom dărui, o îmbrățișare sau o floare,
Primăvara n-o să se mai îmbolnăvească.

8 comentarii

Din categoria natură, poezii, poezii proprii

Unde ești tu, Românie, unde suntem noi, români?


Foaie verde de trifoi,
fost-am țară de eroi,
astăzi, stăm îngenuncheați,
umiliți și-nfricoșați.

Nu mai știm dragostea de frate,
sărăcia ne desparte,
nu mai știm dragostea de mamă,
ne cresc copiii ca-n cazarmă,

primesc viață pe cartelă
și iubire la gamelă,
dorul de părinți îi ucide
de n-are nici cine-i plânge!

Foaie verde de cicoare,
peste tot e numai jale,
foaie verde de alun
am ajuns carne de tun

pentru războaiele altora,
își părăsiră bărbații țara
și-o lăsară neapărată,
de ne-o furară pe toată!

Unde ești tu, Românie,
cea cu fală și cu ie?
Ce ne-au făcut, ce ți-am făcut?
Am uitat cum să-ți fim scut!

Unde suntem, noi, români,
oameni falnici, oameni buni?
Ne-am lăsat îndepărtați,
jefuiți și dezbinați.

Ia-ți, române, copiii la piept
să re-nvățăm cum să stăm drept,
patria să ne-o recâștigăm,
copiilor noștri le-o datorăm!

Foaie verde de pelin,
ajunge cu atât venin,
să ne luăm, români, de mână
să renaștem împreună!

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., manifest, poezii, poezii proprii, român, România, viaţă, ţară

Prea mult, prea puțin, prea departe


Scurtă ne e noaptea. Și ziua ne e scurtă.
Viața ne aleargă, timpul nu ascultă,
pașii ni se pierd în astă lume mare,
visele îngheață departe de soare.

Drumul ne duce cine știe unde,
viața se măsoară prea des doar în secunde,
fericirea se joacă la ruletă mult prea mult,
în suflet, prea puțină pace. Restul e tumult.

Iubirea o mai găsești doar prin câte-o carte,
Dumnezeu ne este din ce în ce mai departe,
speranța surâde câtor mai puțini,
suntem goi de simțăminte, dar suntem plini de vini.

Prea mult bocet, prea puțin zâmbet, prea departe viață,
iluziile înșirate precum mărgelele pe ață,
le purtăm la gât, cu sfială agățate,
mult prea scurtă ziuă, mult prea scurtă noapte …

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

(De trăit) primăvara


Uite, vezi primăvara aceasta
de lângă inima mea?
Doar ce am agățat-o.
Are forma zâmbetului
copilului meu.

Pe cea de anul trecut
am dăruit-o
unui om singur,
să-l învețe să râdă.
Am auzit
că au făcut legământ
pe viață.

Primăvara de acum doi ani
am sădit-o în suflet
alături de altele câteva.
Uneori, sufletul meu
miroase a pământ reavăn.

I-am promis lui Dumnezeu,
cândva,
că voi trăi fiecare primăvară
pe care mi-o dăruiește …
dumnezeiește…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Când


Când pășesc, uneori
mă tem să nu zdrobesc speranța
pierdută de cineva, dintr-o lacrimă.

Câteodată, respir cu teama
de a nu tulbura liniștea
celui ce trece pe lângă mine.

Când tac, din când în când
mă rog să nu rănesc
cuvintele celorlalți.

Când visez, uneori
mă tem să nu fi furat
visul cuiva …

Un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii, prietenie, privind în jur, viaţă

Cu ce seamănă?


– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

Voiam…


Când eram mică, voiam să fiu mare…
Azi, îmi caut copilăria prin sertare,
prin librării și prin anticariate,
printre file vechi, de carte.

Caut s-o aflu în adieri de primăvară,
în fiecare răsărit și apus de vară,
o caut în năzbâtiile copilului meu,
în fiece rugăciune către Dumnezeu.

Când eram mică, visam să fiu mare,
crezând că voi avea și cerul și pământul la picioare.
Azi, vreau să fiu iar mică, numai cu universul meu
și să cuceresc lumea doar înălțând un zmeu.

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

De unde știți?


Oare ce simt lacrimile când curg?
Știu, știu, veți râde
și-mi veți spune că sunt naivă.
Că lacrimile sunt 98-99% apă, albumine,
globuline, săruri minerale, o enzimă numită lizozim
și, deci, nu au suflet.
Cum ar putea simți ceva?

Dacă e așa, de ce nu știu iubi
toți cei ce au suflet?
Și … de unde știți voi că
sufletul nu este o lacrimă?

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., limba română, poezii, poezii proprii

Cea făr’ de rost


Îţi voi fi lună şi-ţi voi fi soare,
îţi voi fi cer şi-ţi voi fi mare,
îţi voi fi ieri şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost….

Drum îţi voi fi şi-ţi voi fi cale,
dor îţi voi fi şi-ţi voi fi jale,
îţi voi fi mâine şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Ne vom reîntâlni, însă, cândva,
sub steaua mea, sub steaua ta,
ne vom iubi şi va fi fost
iubirea noastră cea cu rost.

Vom spune lumii-ntregi, apoi,
cum dragostea se-mparte doar la doi,
tu mă vei ierta, chiar de am fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Hibernală


Ninge cu linişti şi gânduri neştiute,
zăpada ţipă sub paşi nepăsători,
vise ce păreau a fi pe veci pierdute
apar din ceaţa nopţii, spre-a dispărea în zori.

E iarnă peste noi şi-n suflete e gheaţă
şi timpul nu vrea să se joace de-a mersul înapoi,
iubim în etape şi oameni şi viaţă,
dar, cel mai ades, uităm chiar de noi.

Din cer, se cern dorinţe şi doruri se cern,
iubiri ce au murit, iubiri ce stau să vină,
tinerii-şi cântă amorul lor etern,
iar iarna se prelinge pe coardă de mandolină.

La gură de sobă, se deapănă poveşti
despre ce n-a fost şi ar fi putut să fie
şi ninge cu linişti la fereşti,
mi-e bine, mi-e iarnă, mi-e poezie…

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., poezii, poezii proprii

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea


– Noi murim pentru a ne primeni.
Voi, deşi muriţi câte puţin în fiecare zi,
din moartea voastră nimic nu învăţaţi,
sunteţi doar mai goi, mai mici şi mai încrâncenaţi.

Nouă nu ne este teamă de căderi,
pentru că ştim să reînviem în primăveri,
voi, cu cât urcaţi şi urcaţi,
vă credeţi dumnezei, vă credeţi împăraţi.

Păreţi a nu mai şti în urmă să priviţi,
uitaţi cum se trăieşte, uitaţi cum să iubiţi.
Noi, fie că suntem sus, fie că suntem jos,
vrem să trăim şi să murim frumos.

Coborâm pe pământ demn, în pas de vals,
ne îmbrăcăm frumos, pentru acest ultim dans,
cu fiecare toamnă, vă spunem iar şi iar:
trăiţi-vă frumos viaţa, n-o risipiţi în zadar!

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea …
La căderea lor, mă-nclin. Le-aş dărui o stea…

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii

Cum mi-am umplut sufletul de frumos


Vinerea trecută am fost la Rm. Vâlcea. Moment de care am profitat să o vizitez pe Nicoleta, una dintre fostele mele colege de liceu, pe care nu am mai văzut-o de 22 de ani. Este profesoară de limba română la unul dintre cele mai bune Colegii din judeţul Vâlcea, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân. Nu am anunţat-o că mă duc (ne-am tot întrebat reciproc pe facebook, când ne vom revedea, dar nu am stabilit niciodată nimic clar).

Am complotat cu una dintre colegele ei, prof. Oana Aron, căreia îi mulţumesc încă o dată, , i-am aflat programul şi, cu 10 minute înainte să se sune de sfârşitul orei, înarmată cu un bucheţel de levănţică şi un ghiveci cu violete de Parma, i-am bătut la uşa clasei.

Avea oră la a X-a H. Când m-a văzut, a făcut ochii mari şi, efectiv, a rămas stană de piatră. Eu am început să tremur. De emoţie. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am regăsit cu atâta drag, de parcă nu trecuseră atâţia ani peste noi.

M-a prezentat clasei: nişte tineri absolut minunaţi, frumoşi, cu bun simţ, inteligenţi. Şi, aşa cum m-a tot „ameninţat” în discuţiile noastre de pe FB (chiar pe fb ne-am regăsit recent, anul trecut), m-a rugat să le recit copiilor din poeziile scrise de mine.

Eeee, nu vă spun ce transpiraţii m-au trecut şi cum îmi tremurau genunchii! Dar, ce nu pot descrie în cuvinte este reacţia acelor tineri. Mă ascultau ţinându-ţi respiraţia, deopotrivă, băieţi şi fete. Nu-mi venea să cred că acei tineri de 16-17 ani sunt atât de interesaţi de poezie, că vibrează cu atâta intensitate la vers, că absorb cu atâta sete astfel de momente. Îmi venea să râd şi să plâng de atâta emoţie, de atâta frumos, de atâta drag!

M-au aplaudat şi, pur şi simplu, nu voiau să iasă nici în pauză, doar să le mai citesc. A fost incredibil! Şi am fost mândră de prietena mea şi de tinerii care îi trec prin mâini.

Le-am promis că ne vom revedea, pentru că Nicoleta m-a invitat să particip la unul dintre proiectele ei. Am acceptat, mulţumindu-i pentru onoarea pe care mi-o face!

Morala? Ţara asta e plină de oameni frumoşi, oameni buni, oameni care să te facă mândru că eşti de-al lor! Prietenia adevărată nu poate fi anulată de nimeni şi de nimic… Încă există profesori adevăraţi, ca pe „vremea noastră”, iar „tinerii din ziua de azi” sunt, pur şi simplu, desăvârşiţi. Cei care le fac rău sunt adulţii!

3 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, poezii

Ce faci cu toamna?


– Ce faci cu toamna asta din suflet?
m-ai întrebat.
Ce să-ţi fi răspuns?
Că este toamna mea?
Că face parte din mine?
Tocmai de aceea nu aveam dreptul s-o păstrez.

-M-am gândit să-i fiu frunză,
ţi-am spus.
În căderea-mi, să mângâi o frunte plecată
sau un gând rătăcit,
un căţel pierdut,
un copil singur,
o lacrimă sau o privire
ce şi-a pierdut strălucirea.

– Şi, apoi? Pentru că nu-ţi va fi destul.
Ştii doar că nu-ţi va fi.
– Apoi, aş arde ca o candelă
la căpătâiul unui vis
sau aş încălzi un zâmbet îngheţat.
Ori aş topi o inimă ce a uitat să trăiască.

– Şi…?
– Şi aş mai fi un poem
pe care să-l citească în amurg cocorii
celor plecaţi în lume…

– Apoi?
– Apoi, aş fi toamna ta ….

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii, viaţă

Păcat


Iartă-mă, Doamne,
pentru păcatul
de a nu mai şti
să râd!

Am plâns atât de mult,
încât zâmbetele
le-am uitat încuiate
într-un colţ al sufletului.

Doar un lacăt ruginit
le mai ştie taina…

Din când în când,
un strop de lumină
îmi curge pe faţă.
Îl întind
cu cel mai bun creion de buze,
pentru
cel mai reuşit selfie al zilei…

Iartă-mă, Doamne…!

2 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Amurg


Amurg de toamnă fistichie,
cu gust galben de gutuie,
în suflet, încet se strecoară,
să mă vindece de vară.

Mă prefac că nu îmi place,
mă inundă, nu-mi dă pace,
în lumină mă-nfăşoară
să mă vindece de vară.

Amurg de toamnă pitorească
– gust galben de fetească –
m-ameţeşte, mă-mpresoară
să mă vindece de vară.

Îl gonesc, înapoi îl chem,
îl transform într-un poem,
el se supără-ntr-o doară.
Nu m-am vindecat de vară.

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Baladă pentru om


Şi văzui, lume, văzui,
văzui durerea omului,
când gându-i este golit
şi sufletul pustiit.

Şi văzui, lume, văzui,
văzui dorul omului,
dus departe, în patru zări,
peste atâtea mări şi ţări.

Văzui, lume, văzui
omu’n măreţia lui,
dar îl văzui şi frânt şi doborât
de ce e viaţa pe pământ.

Văzui omul plin de lacrimi
şi de zbucium şi de patimi,
pierdut în lupte, chiar cu sine,
pentr-un colţ amar de pâine.

Taci tu, lume şi ascultă
cum omul durerea-şi cântă
şi-l mângâie şi-l alină,
când el plânge şi suspină!

Taci tu, lume şi îl vede
pe om cum mai mult se pierde,
nu mai ştie să trăiască,
nu mai ştie să iubească!

Eu îl văd şi rău mă doare,
l-aş duce până la soare,
sufletul să-i încălzească
şi durerea să-i topeasă.

Eu îl văd şi-mi face rău,
l-aş duce la Dumnezeu,
să-l aline, să-l oblojească,
să-l reînveţe să iubească.

2 comentarii

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii, viaţă

40


40 de paşi.
Oare câţi or fi rămaşi?

40 de trepte,
când mai strâmbe, când mai drepte.

Zeci de mii de vise aprinse,
tot atâtea stele stinse.

40 de văi şi dealuri,
presărate cu idealuri.

Mii de doruri şi suspine,
lupte între rău şi bine,

împăcări şi despărţiri,
bucurii şi fericiri,

dintre toate, cea mai de seamă
Fericirea de a fi mamă.

40 de paşi …

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii, viaţă