Arhive pe etichete: cuvânt

Tu şi eu


Am amuţit într-o cireaşă de mai.
Zâmbeam lumii. Tu zburai.

„De ce taci?” m-a întrebat vântul.
L-am mângâiat. Tu erai cuvântul.

O fetiţă a vrut cercei.
Era prinţesă. M-ai prins în părul ei.

Am amuţit într-o floare de cais.
Strângeam vise. Tu erai un iris.

„De ce taci?” m-a întrebat un cocor.
L-am sărutat. Tu erai dor.

Am amuţit într-un nai.
Zâmbeam lumii. Tu erai o cireaşă de mai.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Mai ştiu şi eu?


Mai ştiu şi eu ce să mai vreau?
Mă năpădesc atâtea gânduri,
în minte mi se-nvălmăşesc, la harţă se tot iau
şi mi se aşează-n suflet, rânduri-rânduri…

Mai ştiu şi eu ce să mai simt?
Mă copleşesc dureri, atâtea
şi vreau să mă ascund, chiar să mă mint,
că, poate, într-o zi, vor dispărea…

Mai ştiu şi eu ce să mai spun?
Atât de mică, sub un cer atât de mare
şi foc mi-e sufletul, cuvântul fum,
ce-şi caută, spre alte lumi, cărare…

Mai ştiu şi eu ce să mai cred?
O luptă e iubirea.
Mă voi regăsi, de-am să mă pierd,
îmi voi împlini menirea?

8 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă

Azi, m-am împăcat cu luna


Azi, m-am împăcat cu luna.
Deunăzi, într-o noapte, vrând să-mpletesc nişte cuvinte, ideile-mi zburdau aiurea prin minte, refuzând să se aşeze cuminţi, ceea ce mă enerva îngrozitor. La geam, luna râdea nepăsătoare. I-am strigat că-i prea plină de ea. Şi, chiar, prea cochetă.
– Eşti atât de superficială, uneori, îmi răspunde, privindu-mă de sus.
– Iar tu eşti o răsfăţată şi o ingrată. Te-au proslăvit şi te proslăvesc atâţia! Şi tu ce faci? Le furi somnul şi, câteodată, şi minţile. Până şi pe lupi îi faci să urle la tine. Şi mai eşti şi foarte schimbătoare. Ha, dar tot ai fost cucerită, îi strig eu, triumfătoare.
– Eşti naivă! îmi aruncă ea.
Apoi, râde uşor, îşi acoperă faţa cu un voal alburiu şi dispare.
Din nou, a avut ultimul cuvânt.
Şi ideile astea care refuză să se supună!
Următoarele două nopţi, n-a mai apărut. Am pândit-o cu răbdarea unui animal de pradă. În zadar.
A treia noapte, m-am strecurat afară şi am scrijelit pe un nor: „Mi-e dor de lumina ta!”.
Acum, îmi zâmbeşte, din nou, la geam. Eu o privesc îngăduitoare.
Dar, parcă, nici ea nu mai este chiar aşa de plină…

15 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate