Mi-a crescut băiatul… :)

Aseară, am ieşit cu Victor la joacă. S-a încălţat şi s-a repezit spre uşa de la intrare, a deschis-o, a întins mânuţa şi mi-a zis:
– Te rog, mami, ieşi tu prima!
A repetat figura şi la intrarea în lift: s-a chinuit să deschidă uşa grea de fier şi s-o ţină aşa, pentru a putea să intru eu, mai întâi. 🙂
Deci, cum vă spuneam: mi-a crescut băiatul…

Publicitate

Unde începe şi unde se termină?

UPDATE: Lume, lume, de la Călin citire:  „Cinci săptămâni în palon”, bal, mare bal! Pentru amănunte, mergeţi la castelanul Călin!

Ieri, întorcându-mă de la birou, am trecut pe la aprozarul de la parterul blocului şi am cumpărat legume. Astfel că, pe lângă geanta de umăr, geanta cu laptopul, am mai adăugat vreo două pungi cu legume, dintre care una voluminoasă, pentru că era plină cu varză. Intru în scara blocului şi, pentru a putea chema liftul, las pungile cu legume jos, sprijinite de perete. Aştept să coboare liftul. Între timp, mai soseşte şi un domn, îmbrăcat lejer, cam de vârsta şi înălţimea mea. Mă salută zâmbind. Îi răspund şi, deja, rotiţele încep să mi se învârtească: „bun, ce fac acum, urc în lift cu necunoscutul, sau mă sustrag elegant?” Numai că liftul a ajuns la parter, mă aplec să-mi iau pungile de jos,  domnul, zâmbind, se oferă să mă ajute. Ridică pungile, nemaişteptând confirmarea, deschide uşa liftului şi mă invită înauntru.  Îi mulţumesc şi încerc să  iau sacoşele din mâna lui. Omul îmi spune, politicos, că nu este nicio problemă să le ţină el până ajungem la etajul 9, unde – coincidenţă – urcam amândoi. „Merg la vecina d-voastră, d-na X”, îmi mai spune el, continuând să zâmbească.

Desigur, liftul îşi face treaba, ne duce unde i-am comandat, coborâm, îmi recuperez legumele, îi mulţumesc omului, ne luăm la revedere.

Deci, domnul cu pricina nu a vrut, aşa cum este firesc şi normal, decât să fie civilizat, politicos, gentleman. De ce mi-a fost teamă? De ce am privit cu îndoială bunele lui intenţii? Unde se termină graniţa dintre prudenţă şi paranoia? De ce mi s-a părut că este prea amabil? Pentru că „drumul spre iad, este pavat cu bune intenţii?” Pentru că suntem bombardaţi de ştiri despre crime, tâlhării, atacuri, etc.? Care, din păcate, sunt reale.  Oare, am uitat să ne purtăm omeneşte? În zilele noastre, anormalul este normal? Privim cu temere şi, punem sub semnul întrebării orice gest de bunăvoinţă, de politeţe, de amiciţie? Şi  nu m-am putut împiedica să mă gândesc, câţi dintre cei faţă de care eu m-am purtat firesc, deschis, prieteneşte, politicos, nu şi-au pus aceaşi întrebare: „oare ce urmăreşte?”

Voi ce părere aveţi?