Când

Când pășesc, uneori
mă tem să nu zdrobesc speranța
pierdută de cineva, dintr-o lacrimă.

Câteodată, respir cu teama
de a nu tulbura liniștea
celui ce trece pe lângă mine.

Când tac, din când în când
mă rog să nu rănesc
cuvintele celorlalți.

Când visez, uneori
mă tem să nu fi furat
visul cuiva …

Publicitate

Câteodată …

Câteodată, mă visez balerină.
În tutu-ul meu argintiu, le vorbesc oamenilor cu ochii, cu mâinile, cu picioarele, cu tot trupul meu. Uneori, gesturile sunt ample, ca nişte îmbrăţişări, alteori, doar bătăi timide de aripi. Fac reverenţe, zâmbesc, mă ascund, alerg, mă strânge aerul, mă zbat să scap, mă înalţ, sunt fluture, cobor, ating pământul încet, îl acopăr cu mine. Oamenii mă privesc: unii zâmbind, alţii nepăsători, unii mă străpung cu gândurile, alţii se uită dincolo de mine, câţiva cu dragoste. Mă ridic şi le culeg privirile, la ascund în căuşul palmelor, le ridic spre cer.
Câteodată, mă visez balerină …

Verde de viaţă

Mi-e verde de viaţă şi roşu de vis,
mi-s gleznele sufletului rupte,
mă plânge primăvara în flori de cais,
din mine, tristeţea caută să se-nfrupte.

Îmi şchioapătă inima în cuvinte,
în gânduri, îmi curge lumină,
privesc lumea, tăcută, cuminte
şi-aş vrea s-o răsfăţ cu flori de sulfină.

Bătrână şi grea, îmi este simţirea,
prin vene-mi se târâie cioburi de uitare,
mă sfâşie viaţa, mă doare iubirea,
mi-e bine şi rău, mi-e albastru de zare.

Mi-e floare de vişin suflarea,
iar zborul, aripă de fluture,
chiar de la venire, începe plecarea,
mi-e verde de viaţă, să-mi picure-n suflet…

Li-i verde de viaţă şi lor:
Cosmin Ştefănescu, Vania Usca, Alioşa

Doar de-ale mele gânduri…

Ne plângem, mereu, că timpul ne este cel mai mare duşman. De fapt, problema este că nu ştim să ne preţuim reciproc. Dar primul pas trebuie să-l facem noi.

……………………………..

Prietenia este ca o floare de colţ. Nu trăieşte decât pe culmi.

……………………………..

Disecăm, cu uşurinţă, iubirea, ca într-un laborator de medicină legală. Cel mai greu ne este să-i deschidem uşa. Şi la venire şi la plecare…

………………………………

Să visezi, nu e o crimă. Să ucizi un vis, da.

……………………………….

Uneori, suntem aşa de preocupaţi de lungimea drumului, încât uităm să ne bucurăm de privelişte.

………………………………

Desigur, să priveşti lumea din avion este o experienţă interesantă. Dar să nu ai impresia că ai reuşit să şi desluşeşti tot ce ai văzut.

……………………………….

Viaţa în România seamănă din ce în ce mai mult cu mersul prin deşert. Pământul de sub picioare s-a transformat în nisipuri mişcătoare.

…………………………………..

Cel mai greu dans este tangoul cu viaţa.

……………………………………..

Să vrei să trăieşti singur, e ca şi cum ai alege să trăieşti pe jumătate. De cele mai multe ori, nu ne dăm seama de asta decât abia la final…

 

Somn uşor, iubitul meu!

Ţi-am sădit sărut în palmă
şi pe pleoape am pus un zâmbet,
fericite să adoarmă.
Inima-mi vibrează a cântec.

Somn uşor, iubitul meu!
Eu, la pieptu-ţi mă strecor,
să ne legene Morfeu,
dup-o noapte de amor!

Tu ţii pumnul strâns, cuminte,
să nu pierzi sărutul meu
şi m-adormi, cu dulci cuvinte,
vis de iarnă îţi sunt eu.

Cu braţe calde, eu te-mpresor,
Să dormi lin, ca un copil.
Iubitul meu, somn uşor!
Tu-mi zâmbeşti, te-afunzi docil.

Luna cerne peste noi,
pulbere de stele albastre,
adormi-vom amândoi –
înc-o noapte a vieţii noastre.

Preţul unui vis

5.000 de euro. Atât o despart pe singura tenismenă junioară din România, acceptată la Australia Open.  Am auzit această ştire la Antena 1: „Pe baza performanţelor şi a clasamentelor internaţionale, Alexandra a fost invitată să participe la Australia Open. Singura junioară din România!
În acest moment nu poate merge! Este la un pas de cel mai mare turneu al carierei, unul dintre cele mai importante din lume dar nu are bani. Nu poate reprezenta România acolo pentru că-i lipsesc 5000 de euro. O sumă de nimic pentru un sportiv din afară. O avere pentru junioara noastră. Părinţii Alexandrei nu-şi permit să-i achite deplasarea în Australia. Lucrează amândoi, dar e o sumă mult prea mare. Locuiesc într-o garsonieră din Craiova. Antrenorul este cel care o susţine financiar. Însă şi pentru el este imposibil să găsească aceşti bani!”
Ar trebui să plece în Australia,vineri,07.01.2011. Ar trebui… Oare chiar nu se poate face nimic pentru ea şi, implicit, pentru România? Oare ţara asta a murit de tot? Doamna Udrea, dumneavoastră ce părere aveţi? Domnule Premier? Domnule Preşedinte? Domnule Ţiriac? Domnule Năstase? L-aş întreba şi pe ministrul Sportului, dar nici nu mai ştiu dacă mai există un astfel de minister şi cine îl păstoreşte. Ştiu că, până nu demult, a fost sub minunata conducere a ilustrelor d-ne Iacob Ridzi şi Plăcintă.

Cu riscul de a mă repeta, insist: chiar nu se găsesc 5.000 de euro pentru un sportiv de valoare care să ne reprezinte ţara la un important eveniment sportiv internaţional? Oare ar fi fost mai bine ca Alexandra să se fi apucat de cântat manele? Cât de jos vom mai coborî?

Un tată şi fiul său, sau cum să-ţi înveţi puiul să zboare

El este Ştefan. Un copil cu ochii cât infinitul.

Ei sunt Sorin şi Ştefan:

Tatăl şi fiul. Un tată ce, ca orice părinte bun, îşi doreşte o lume mai bună pentru copilul lui, dar „normală, echilibrată, cu bucurii şi necazuri, cu împliniri şi eşecuri”, cum îmi mărturisea într-o discuţie.

„Viaţa este ca o cutie de fondante.
Asta aş vrea să înveţe fiul meu: să ştie că deosebirile dintre oameni apar datorită puterii lor de a alege ceea ce li se pare a fi cel mai bun, dar şi datorită dobândirii capacităţii de asumare a consecinţelor unor alegeri nefericite…. Pentru fiul meu, deocamdată, aceste fondante le aleg şi păstrez eu, până în ziua în care personalitatea care se naşte va dori să-şi facă singură alegerile. Până atunci însă, doresc să mai aşez o fondantă în cutia atât de încăpătoare: Maxim Belciug.„, scria Sorin aici.

A îndrăznit şi s-a încăpăţânat să demonstreze că, într-o lume strâmbă, cu o scară a valorilor răsturnată, într-o lume grăbită, scârbită, egoistă, obosită, sărăcită, chiar împietrită, în care solidaritatea este un cuvânt perimat, uitat prin dom-uri prăfuite, visurile pot fi împlinite. Important este să „înveţi de la ape să nu dai înapoi”, „să crezi în tine când ceilalţi au doar cuvinte/ De-ndoială, dar să ţii seama de-ndoiala tuturor…”.

Ştefan iubeşte muzica şi, se pare că şi muzica îl iubeşte pe el. De aceea, tatăl lui a început să-i construiască visul, cărămidă cu cărămidă, şovăitor, la început, cu sufletul tremurând, cu ochii spre cer, dar hotărât, de neclintit în misiunea sa – aşa cum îi stă bine unui făuritor de vise. Şi, pentru că Dumnezeu îşi iubeşte îngerii, visul lui Sorin şi al lui Ştefan a început să prindă contur:

„Nu am nicio experienţă în organizarea unui astfel de eveniment, însă, m-am decis să încerc imposibilul: un concert adevărat [susţinut de Maxim Belciug], cu public, cu afişe răspândite în oraş, cu interviuri şi cu cronici în presă. Ceva imi spune că am să reuşesc, chiar dacă mulţi vor fi tentaţi să se amuze.”

Probabil că mulţi s-au amuzat, sau l-au privit cu neîncredere, sau au dat din cap amabil, afişând un interes aparent, sau, pur şi simplu, au gândit „e nebun!”. Probabil că este nebun. Un nebun ce crede în copilul său, un nebun ce vrea să-şi înveţe puiul să zboare, fără şovăire, spre înaltul cerului. Mie îmi este drag acest „nebun” şi m-am bucurat ca un copil când, ieri, mi-a spus:

„Adela, simt că am să reuşesc! Poate că am să reuşesc chiar mai mult decât mi-am dorit la început. Simt că drumul este bun pentru că văd cum se alătură şi alţi oameni, oameni frumoşi, discreţi, oameni care  refuză să se transforme în tinichigii, doar pentru că aceştia sunt căutaţi acum….  Nu imi vine să cred cum au apărut oamenii care vor să mă ajute! Unii cu bani, alţii cu servicii, alţii doar cu sfaturi sau încurajări. Toate contează! Aseară proprietarul unui blog mi-a scris că vrea să-mi trimită 500 de lei, aşa, doar ca să ştie că s-a implicat, pentru că i-a placut ideea.
Oricum, primul eveniment, sper eu că nu şi ultimul, o să fie în Târgu Mureş, pe 25 noiembrie. Aproape că am reuşit să adun promisiunile pentru toate cele necesare (sală,afişe, transport,cazare).
România nu este o ţară de manelişti, chiar dacă este condusă de către aceştia.”

Acesta este unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut „via blogging” şi mă mândresc cu el.

Vă invit şi pe voi să-l cunoaşteţi şi să-i fiţi alături:

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/10/pe-la-altii.html

http://alexandrescudaniela.com/credinta/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/10/04/dezvaluiri/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/10/11/revocand-exteriorul/

http://calinhera.wordpress.com/2010/10/11/apus-de-soare-pe-autostrada-soarelui/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/10/indragostit-de-tine.html

http://cristiandima.wordpress.com/2010/10/11/suflete-pereche-asteptare/

http://gabrielailies.wordpress.com/2010/10/11/fotograful-de-arta/

http://daniotil.ro/2010/10/cu-eset-nod32-la-arsenal-park/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/10/10/scurt-cv-de-caine/

http://griska.wordpress.com/2010/09/28/pregatiri-de-iarna/

http://ioanbistriteanul.ro/?p=1714

http://ivanuska.wordpress.com/2010/10/11/domnul-chihleanu-de-la-margina-4/

http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/09/27/ajutor-pentru-maria/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/10/12/toamna/

http://mihaibendeac.ro/2010/10/10/revenire.html

http://mirelapete.dexign.ro/2010/10/gustav-klimt-ii/

http://orfiv.wordpress.com/2010/10/09/richard-billinger-1890-1965-luna-plina/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/10/11/noi-progrese/

http://proatitudine.ro/educatie/atitudini-in-oglinda-autoritatea-liderului-cu-emblema/

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/10/11/debut-și-nu-prea/

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/10/expresii-stereotipe.html

http://teonegura.wordpress.com/2010/10/12/trafic-cu-hituri-runda-37/

http://www.cabral.ro/din-viata/the-dark-side-cald

http://www.ciutacu.ro/articol/un-nou-turcescu-al-fotbalului-mondial/

http://www.cojocarii.ro/2010/10/10/casuta-virtuala/

http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/10/12/umbra-marii-3/

http://zaqk.wordpress.com/2010/10/09/generatoare-de-senzatii/

http://www.muzica-mea.ro/versuri/b/versuri-big-bang-day-by-day-haru-haru-lyrics/

Aţi modelat vreodată…?

Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?