Trecut-au anii…

Trecut-au anii … 18 … Oare, când? La mulţi ani, iubitul meu!

Povestea noastră cu „la mulţi ani!”

La mulţi ani, dragul meu, la mulţi ani poveştii noastre!

17 mai 1991 – 22 de ani … De 22 de ani, trăim şi scriem

Povestea noastră

În acea zi de mai, când m-ai privit,
în acea zi de mai, când ţi-am zâmbit,
spre univers, am deschis fereastră
şi ne-am făcut planeta noastră.

Am evadat, ţinându-ne de mână
şi am jurat să creştem, împreună,
copii, nepoţi şi ce-o vrea Dumnezeu,
mereu a ta, mereu al meu.

Am urcat munţi şi am coborât în văi,
mereu singuri, doar noi, amândoi,
am plâns când viaţa ne-a certat,
am mers târâş, dar am şi dansat.

Am dăruit şi am primit în dar,
zi după zi, dintr-al vieţii calendar,
eram copii când ne-am îndrăgostit,
am rămas aceiaşi, doar c-am mai albit.

Am râs şi am tăcut în doi,
am pierdut lupte şi am câştigat război
şi, de ne-am rătăcit, câteodată,
ne-am căutat planeta toată.

Am mers înainte, am mers înapoi,
însă, tot timpul, „eu” a însemnat „noi”,
am făcut schimb de inimă şi de suflet
şi am cântat iubirea în duet.

Trecut-au, aşa, an după an,
din tot ce-a fost, nimic n-a fost în zadar,
copilul nostru ne e mărturie
şi a iubirii noastre, pururea făclie.

Publicitate

La mulţi ani, soţului meu! :)

La mulţi, mulţi ani, cu toată fericirea din lume, iubitul meu!

Poem
– soţului meu-

Sufletul meu picură albastru
stropi de gânduri îndrăgostite
peste sufletul tău.

Ochii mei şoptesc, în amurg,
rugăciuni cu miros de irişi imperiali,
la altarul inimii tale.

Mâinile mele sărută încet
furtunile de pe fruntea ta
şi-ţi ocrotesc visul.

Gândurile mele ascultă iubind
şoaptele tăcerii tale
şi-ţi dăruiesc mistere.

Inima mea am agăţat-o
la reverul hainei tale
să-ţi poarte noroc.

Promovare de… familie

Dacă nu prea aveţi ce face azi, vă invit la o plimbare, în satul copilăriei soţului meu – un superb sătuc vâlcean, de munte – să respiraţi aer curat. După ce vă veţi fi făcut plimbarea, dacă aţi îngheţat, tatăl meu vă aşteaptă la gura sobei. După care, frate-meu vă invită la un colaj. Hei, ce ziceţi, vă încumetaţi?

When that my dark ego…

Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?

Poveste cu o prinţesă şi un vaporean

A fost odată, ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o prinţesă, pe numele ei, „ŢARA„. Fusese frumoasă şi bogată, cândva. Numai că un zmeu fioros o ţinuse captivă zeci de ani şi-i jefuise toate comorile. Când, în sfârşit, oştenii ei au eliberat-o, unii chiar cu preţul vieţii, Ţara era o prinţesă săracă, speriată, dezorientată. Nu ştia ce are de făcut şi încotro să se îndrepte. Ştia un singur lucru. Avea nevoie de ajutor şi, mai presus de toate, ştia că nu trebuia să-şi dea puţinele comori ce-i mai rămăseseră pe mâinile unuia singur. Printre ce-i mai rămăsese, era şi o flotă. A întrebat prinţesa în stânga şi în dreapta, cine ar fi mai potrivit să aibă grijă de flotă şi răspunsul a venit prompt: un vaporean. Zis şi făcut. Vaporeanul deveni căpitan. Numai că, plictisit de familiaritatea jucăriilor ce i se încredinţaseră şi pentru că dorinţele lui erau „multe şi cornute”, hotărî s-o vândă şi să-şi cumpere alte jucării. Ţara nu spuse nimic. Era, în continuare, derutată. Gândea că ştie el ce face şi, mai mult decât atât, începu să-l îndrăgească. Nu-i vorbă, că şi el o copleşea cu vorbe meşteşugite şi cu jurăminte, că-i vrea binele, că şi-ar da şi viaţa pentru ea, că ar face atâtea de dragul ei, dar nu-l lasă duşmanii, încât prinţesa, cum-necum, îl îndrăgi mai mult şi mai mult, până când se hotărî să şi-l facă soţ şi să i se supună cu totul. Nu ştia nimeni ce s-o fi atras: vorbele-i meşteşugite, pleata rebelă ce flutura în vânt sau, poate, flacăra violet din privirea-i indecisă. De altfel, privirea era singurul lucru indecis la vaporean. Numai că, în secret, vaporeanul era îndrăgostit de „blonda de la drept”.

Uşor, uşor, noul prinţ se instală cu toată-i gaşca la palat şi-ncepu să taie în stânga şi-n dreapta. Ţara era din ce în ce mai supusă. De ce oare? Îi era teamă să fie ea însăşi, îi fusese răpită această calitate, până la anihilare.

Prinţul îşi dori, din nou, o navă. Propria lui navă. Aşa că transformă palatul în vapor şi-ncepu să plece peste mări şi ţări, fără ţinte exacte, în derivă, cu prinţesă cu tot, pe care o închisese într-o cameră micuţă, undeva sub cală.

Biata prinţesă! Din nou trădată, prădată şi răpită. Visul secret al vaporeanului era să fie pirat. Şi se făcu pirat. Ţara era în agonie! Din când în când i se aude strigătul slab:

„Opreşte, Nae, vaporul,

opreşte că ne scufundăm!”

N.B. Prezenta poveste este un pamflet şi trebuie tratată ca atare. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.