Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor …

Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor … Şi nu, nu pentru că au ales „să se dea” la şosea, cu bolidul, ultima fiţă, cumpărat de tăticul, „potent” om de afaceri, mai ales în cele derulate cu statul. Şi nu, nu în Rwanada. Aici, în România, vorba aia, ţară europeană, înşurubată în tot felul de structuri euro-atlantice, cu care ne place să ne împăunăm. În România, stat de drept, modernizat şi reformat de un preşedinte multilateral dezvoltat, plenipotenţiar, omnipotent şi omniştient, sub a cărui sfântă cârmuire, guverne, mai democratice decât însăşi democraţia, şi-au îngenuncheat propriul popor, ce-şi mai caută dreptatea doar  în justiţia divină.

Revăzând interviurile cu medicii Radu Zamfir şi  Sorin Ianceu, am lăsat capul în jos, ca şi prima dată,  simţind respect, consideraţie – pentru ceea ce sunt şi ceea ce au trăit, recunoştinţă – pentru că nu au murit şi ei, revoltă, neputinţă, frustrare, durere – pentru că ar fi putut fi, alături de tânăra  Aura Ion – medic rezident – şi pilotul Adrian Iovan, nume pe nişte cruci, numere în nişte statistici şi subiecte de ştiri. Şi ruşine… Am simţit ruşine …

De data aceasta ei, ceilalţi doi colegi şi copilotul, au avut noroc.  Noroc de nişte oameni simpli, cu suflet, care, auzind la ştiri, că nişte medici se zbat între viaţă şi moarte, într-un accident aviatic – căruia i-au supravieţuit – au plecat, fără a sta pe gânduri, să-i salveze. Şi i-au salvat. Într-o oră, de când au plecat să-i caute. Fără numere de telefon speciale, fără dispozitive sofisticate, fără celule de criză, fără funcţii şi trese, fără grade şi titluri pompoase, şi fără bugete ameţitoare de sute de milioane de euro. Din păcate, pentru Aura şi Adrian a fost prea târziu. Pentru că au murit de frig. După 5 ore de aşteptare, de agonie, de speranţe, din ce în ce mai îngheţate.

„Nu avem nicio pretenţie de la statul român”, spune medicul Ianceu. Desigur, ferească sfântul să ai vreo pretenţie de la autorităţile  române. Doar nu vrei să fii catalogat de către vreun băsist – de altfel, capitalist, deh! – ca fiind vreun pui de comunist. Cum să ai pretenţii de la stat? Nu, ai doar obligaţii faţă de el, nu şi drepturi! Nu tu, cetăţean de rând, ce-ţi vezi de ale tale, încercând să-ţi menţii viaţa şi familia pe linia de plutire, măcar.

Cum? Ai ales să faci chiar mai mult? Să salvezi vieţi? Să pleci în misiuni? Păi, cine te-a pus? Doar nu ţi s-a promis că vei trăi bine. A fost doar o urare, aşa, din vârful degetelor!
Pe vremea comunismului, securitatea arunca intelectualitatea, elitele şi pe cei ce depăşeau linia, în închisori cumplite. Azi, pe vremea băsismului, te omoară cu zile … Încet şi sigur … Pentru că – nu-i aşa? – dacă nu eşti capabil să supravieţuieşti, este vina ta…

Şi pentru că, desigur, morţii cu morţii şi viii cu viii, autorităţile continuă să se joace. Doar cine să le tragă la răspundere? „La popa la poartă, e o mâţă moartă…”.

În timp ce noi mai facem trei paşi înapoi, scuipăm de trei ori în sân şi aşteptăm următoarea ştire de senzaţie…

Publicitate