Arhive pe etichete: singurătate

Clipa de NEsingurătate


Oricât de greu ar părea de crezut, pentru a face pe cineva fericit, nu este nevoie decât de o clipă. Ne temem, de cele mai multe ori, să ne oprim din drumul nostru pentru cineva, crezând că nu-l putem ajuta, deși ne-am dori s-o facem. Ne închipuim că este nevoie de eforturi mult prea mari pentru puterile noastre (financiare, psihice, sufletești, fizice, etc.), pentru timpul pe care îl avem la dispoziție. Și, cumva, ne ascundem în spatele principiului: „mai bine deloc, decât prea puțin”. Ceea ce, în opinia mea, este total greșit.

Este evident că nu poți ajuta pe toată lumea, este evident că nu-i vei rezolva toate problemele – nici nu este cazul, nimeni nu-ți cere asta -, este evident că el/ea va continua să-și poarte crucea, numai că, pentru a putea merge mai departe, fiecare dintre noi are nevoie de ACEA CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Este clipa plină de magie, care te face să vrei să mergi înainte, să te ridici, când ai căzut, să simți că există oameni cărora le pasă de tine, care sunt capabili să plângă cu și pentru tine, care te țin de mână pentru o bucată de drum – acea bucată de drum care ți se pare cel mai greu de parcurs, poate -, care pun umăr lângă umărul tău atunci când crucea-ți stă să te strivească.

Octavian Paler spunea că „lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.” Nici nu are cum ca întreaga lume să stea în loc. Este suficient, însă, dacă o face un singur om. Care să(-ți) dăruiască acea clipă de NEsingurătate…
Uneori, este clipa care (te) poate salva. De aceea, oricine ai fi, nu ezita să dăruiești, oricui are nevoie, O CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Costă mai puțin decât crezi și poate valora cât o viață!

2 comentarii

Din categoria campanie, de suflet..., iubire, privind în jur, viaţă

Atât de muribunzi…


Suntem atât de trişti, Doamne, câteodată,
că uităm să iubim
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de singuri, Doamne, câteodată,
că uităm să trăim
şi murim. Puţin câte puţin.

Suntem atât de răi, Doamne, câteodată,
că uităm să iertăm
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de grăbiti, Doamne, câteodată,
că uităm să zâmbim
şi murim. Puţin câte puţin.

Atât de trişti
şi atât de singuri!
Atât de răi
şi atât de grăbiţi!
Atât de… muribunzi!

16.03.2010

3 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, privind în jur

Din ce-mi trag puterea…


Şi din întâmplări ca aceasta: azi, am fost la o firmă ce avea sediul lângă Primăria din Afumaţi. Când să plecăm, la geamul maşinii apare o bătrână şi ne zice:
– Mamaie, vă dau patruzeci de mii, duceţi-mă şi pe mine până acasă, mai încolo, pe strada X, că îmi dădură şi mie ajutoare de la primărie şi sunt grele şi nu le pot duce. Sunt singură, nu are cine să mă ajute!”
Şi bagă mâna în buzunar, să scoată banii.
Instantaneu, mi-au dat lacrimile. Soţul meu coboară din maşină şi duce pungile la portbagaj. O ducem pe femeie acasă. Se înţelege că nici nu s-a pus problema să-i luăm banii, despre care, când i-am spus că nu este nevoie să ne plătească, ne-a mărturisit că erau banii de pâine. I-am mai dat şi noi câte ceva, acolo. Dar nu asta este important. Nu vă puteţi închipui cât ne-a mulţumit, cât ne-a binecuvântat – am simţit-o ca pe o Sfânta Vineri din poveşti. Mă simţeam copleşită de atâtea mulţumiri şi atâta căldură. Doar nu făcuserăm nimic extraordinar, nimic ieşit din comun, sau peste puterile noastre. Recunosc, însă, că mi-au încălzit sufletul.
Dar am lăsat o parte, din el, din suflet, în curtea acelei femei singure, care are 89 de ani, care plângea că i-au murit băiatul şi nora şi care nu înţelegea de ce s-au dus înaintea ei… Cu siguranţă, o vom mai vizita.

22 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

Ne naştem şi murim singuri?


„Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent, trăim împreună.” Am citit această zicere cândva, nu mai ştiu unde şi nici cine a spus-o. Dar o aud în permanenţă. A fost preluată şi ridicată la rang de axiomă. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă că ne „naştem singuri”. De murit, da, putem muri singuri. Dacă aşa alegem. Eu consider că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât dacă a fost alegerea noastră. Da, putem fi dezamăgiţi, la un moment dat, ne pot fi înşelate aşteptările, putem investi într-o relaţie tot sufletul nostru şi să pierdem.  Tocmai o astfel de situaţie ne poate face să dorim singurătatea. Ne ermetizăm sufletul, închidem fereastra, zăvorâm uşa şi ne punem platoşa. Renunţăm la luptă, generalizăm, fugim de noi şi de toţi. Este mai simplu aşa, mai confortabil. În fond şi la urma urmei, orice relaţie – indiferent de natura ei – este „Monastirea” noastră. Se construişte greu, cărămidă, cu cărămidă, reconstruind ce s-a dărâmat. Suntem, în permanenţă, nişte Meşteri Manole ce trebuie să-şi zidească sufletul, pentru ca Monastirea să reziste. Asta înseamnă dăruire. Nu e uşor. Trebuie să ai puterea lui Sisif să o poţi lua, mereu, de la capăt. Deci, depinde de noi dacă rămânem singuri. Chiar dacă nu este, poate, persoana pe care ne-am dori-o noi aproape, cineva tot va fi lângă noi, fie chiar şi un simplu străin. Totul este să ştim şi să vrem să primim apropierea. Viaţa a demonstrat-o de nenumărate ori. Este o artă a dărui, dar este o artă şi în a şti să primeşti.
Părerea voastră care este?

45 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet..., diverse, gânduri