Dreptul meu la replică…

Stimată doamnă Cancelar Angela Merkel,

sunt un cetăţean român, trăitor în România. Vă scriu în nume propriu şi, cu siguranţă, şi în numele unui procent majoritar al cetăţenilor români, fiind onorată de grija d-voastră pentru ceea ce se întâmplă în România, pentru statul şi poporul român, dar, totodată, revoltată de ceea ce fac, împotriva propriei lor ţări, europarlamentarii români, reprezentanţi ai Partidului Democrat Liberal, fost partid de putere.

Îndrăznesc să mă adresez d-voastră, pentru că ştiu că puterea de important lider european, pe care o aveţi, izvorăşte, în primul rând, din inteligenţa şi onestitatea care vă caracterizează, dincolo de interesele politice naţionale şi internaţionale, pentru că ştiu că, dacă ne-am fi întâlnit,  mi-aţi fi îngăduit să vă spun ce se întâmplă în ţara mea. Eu nu sunt membru al niciunui partid şi nici nu sunt înregimentată vreunei doctrine politice. Sunt un simplu cetăţean, fac doar politica trăitorului în această ţară, îngijorat pentru viaţa şi viitorul copilului său, ale familiei sale.

Când România s-a eliberat de sub jugul comunisto-ceauşist, niciunul dintre noi nu s-a gândit că, la peste 20 de ani de la Revoluţie, în sec. al XXI-lea, într-o ţară europeană, membră a Uniunii Europene, cetăţenii ei vor retrăi groaza acelor vremuri, ajungând chiar să considere că se trăia mai bine atunci. Ceea ce se întâmplă, în aceste zile, în România, nu este, nici pe departe o „lovitură de stat”, „un atac la democraţie sau la justiţie”, cum s-a încercat a se dezinforma la nivelul Uniunii Europene, de către lideri politici, ai Partidului Democrat Liberal, foşti guvernanţi, sau parlamentari, ci DORINŢA POPORULUI, în majoritatea lui, de a scăpa de un preşedinte care l-a abuzat, l-a îngenuncheat, l-a umilit, l-a sărăcit, i-a călcat în picioare demnitatea şi l-a învrăjbit, pentru a-l putea domina.

Traian Băsescu nu s-a considerat niciodată reprezentantul românilor, ci „şeful românilor, şeful statului”, cum a afirmat de nenumărate ori, ajungându-se chiar la situaţia în care însăşi Curtea Constituţională să-l denumească aşa, în hotărârile sale.

Eu l-am votat în anul 2004, pentru a sancţiona fosta putere, din cauza modului greşit în care aceasta şi-a tratat poporul. Am regretat la scurt timp. Traian Băsescu, imediat ce a ajuns preşedinte al României, a avut, ca unic scop, îndeplinirea propriilor scopuri de îmbogăţire a sa, a familiei sale şi a oamenilor de care s-a înconjurat, din partidul său, PD, devenit, mai târziu, PDL. A început prin sabotarea premierului liberal din acea perioadă, sfârşind prin a-l înlătura şi a-şi promova propriii oameni, de o moralitate şi competenţă îndoielnice.

În anul 2009, a candidat pentru un al doilea mandat, pe care, din păcate l-a câştigat,  cu suspiciune de fraudă, deşi, este adevărat,  a avut votul unui număr impresionant de cetăţeni, ale căror aşteptări le-a înşelat, încălcând flagrant, atât promisiunile făcute în campania electorală, cât şi Constituţia, pe care a folosit-o numai după bunul plac. Aceste fapte au dus la ieşirea oamenilor în stradă, pentru a protesta, împotriva lui şi a partidului pe care l-a susţinut la putere, prin orice mijloc. Românii au ieşit în stradă, în ianuarie 2012, la temperaturi de -20 de grade, ca şi în această vară, la temperaturi de peste 40 de grade. Nu numai că a ignorat protestele oamenilor, refuzând orice dialog cu ei, dar a legitimat, atât jignirile guvernanţilor pdl-işti, de la acea vreme, aduse protestarilor: „viermi, ciumpalaci, leneşi, oligofreni, etc.”, precum şi agresivitatea jandarmilor români, asupra acestora.

Românii nu mai vor un preşedinte suspectat de corupţie, de o moralitate pusă sub semnul întrebării, un preşedinte care i-a gonit din ţara lor, spunându-le că, dacă nu le convine cum trăiesc în România, să plece, un preşedinte pentru care, oricine nu i se supune, fie simplu cetăţean, om de presă, politician, îi devine duşman.

Românii nu mai vor un preşedinte care a politizat toate instituţiile statului, care loveşte minori, care-şi jigneşte cetăţenii, îi discriminează, îi manipulează, care învrăjbeşte categoriile socio-profesionale una împotriva celeilalte, un preşedinte al cărui principiu suprem a fost: „Divide şi stăpâneşte!”

Românii nu mai vor un preşedinte-jucător care nu a respectat niciodată Constituţia, care duce, public, războaie personale cu diverşi oponenţi politici şi nu numai, care nu are demnitatea şi verticalitatea să admită că nu mai este dorit, nu mai vor politicieni care să afirme: „Ne vrem ţara înapoi, să o facem aşa cum vrem noi!” (Monica Macovei – europarlamentar român), împotriva voinţei poporului!

Vrem să trăim în ţara noastră, cu demnitate, fără teamă, liberi, să ne bucurăm de munca şi familiile noastre, de ţara noastră, ca orice cetăţean european, vrem să ne exprimăm opinia într-un referendum popular, nu vrem să fim nevoiţi să emigrăm, noi sau copiii noştri, nu vrem să ne lăsăm părinţii singuri la bătrâneţe!

Toate acestea fiind spuse – şi ar mai fi fost multe -, stimată doamnă Cancelar Angela Merkel, nu, în România, nu a avut loc nicio lovitură de stat, este dreptul nostru de a ne schimba liderii, atunci când aceştia uită pentru ce au fost aleşi şi vatămă grav interesele unei naţiuni.

Poporul român nu este nici mai puţin inteligent, nici mai leneş, nici mai urât decât alt popor european, are aceleaşi drepturi la viaţă, la demnitate, la libertate, la viitor!

O Europă unită şi puternică nu se poate realiza cu popoare îngenuncheate, flămânde şi umilite!

Vă mulţumesc!                                                                     

           Cu multă consideraţie,

Adela Onete, cetăţean român şi european

 

Publicitate

Poftiţi la teatru!

Poftiţi la teatru!
Piesa: PĂPUŞILE MARI ŞI PĂPUŞILE MICI sau O mână de var pe faţa Guvernului.
(Piesa este o punere în scenă a romanului-fluviu: Moarte României, moarte românilor! – autor colectiv PDL)
Scenariu şi regie: T. BĂSESCU
Punere în scenă: M.R. UNGUREANU
Asistent de platou: EMIL BOC
Scena: GUVERNUL ROMÂNIEI
Laitmotivul piesei: „Vă spun sincer, pentru noi interesele oamenilor sunt mai presus de interesele partidului”!

Şah la preşedinte. Vom reuşi să dăm mat?

„JOS BĂSESCU!”, „JOS DICTATORUL!”, „IEŞI AFARĂ, JAVRĂ ORDINARĂ!”, „DEMISIA!”, „NU VĂ FIE FRICĂ ŞI BĂSESCU PICĂ!” au fost cele mai strigate lozinci la manifestările din ultimele zile, pe lângă „Păcat, păcat, de sângele vărsat!”, „Aţi greşit, că ne-aţi umilit!”, „Unitate!”, „Solidaritate!”, „Libertate!”, „Ne vrem ţara înapoi!”, „Noi nu plecăm din ţară!”, „Jos Guvernul!”, „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”, „Bucureşti, unde eşti?”, etc. Am fost acolo şi am strigat, ore în şir, cu toată convingerea – că tot mă întreba cineva, pe Facebook, de ce am fost la manifestaţie. „Din convingere!”, i-am răspuns. Din convingere, din motivele pe care le-am înşiruit aici, precum şi pentru altele în plus: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE EDUCĂM POLITICIENII, SĂ LE ARĂTĂM CĂ EXISTĂ DATORITĂ NOUĂ ŞI CĂ POT DISPĂREA TOT DATORITĂ/SAU DIN CAUZA – NOUĂ/NOASTRĂ!!! SĂ RENUNŢĂM LA LAŞITATE, COMODITATE, FRICĂ, SĂ GÂNDIM MAI MULT ŞI MAI PROFUND ŞI SĂ NU LE MAI LEGITIMĂM/CREDITĂM – PRIN PASIVITATE ŞI PLÂNS ÎN COLŢUL BASMALELOR – ACŢIUNILE. ESTE MAI SIMPLU DECÂT PARE! SĂ ÎNŢELEGEM CĂ SUNTEM O FORŢĂ!

Acum, revenind la proteste şi la ce s-a întâmplat acolo:  sâmbătă, am fost de la 14.30, până pe la 18,30, când au început violenţele. Timp de 4 ore, cât am stat acolo, s-a manifestat în mod PAŞNIC. Cu sete, dar paşnic. Am stat lângă oameni, de toate vârstele şi toate categoriile sociale, care nu făceau altceva decât să scandeze ce am scris mai sus. La început, am fost mai puţini, apoi, oamenii au început să se mai adune. Laitmotivul lozincilor – care se striga la unison – era „Jos Băsescu!”. Printre noi, se puteau observa, cu uşurinţă, chiar şi de către un ochi neexperimentat, diverşi infiltraţi. La un moment dat, cam în jurul orelor 16,00, cred, când masa de oameni începuse să devină din ce în ce mai mare şi mai compactă, câteva persoane au început să facă presiuni pentru plecarea spre Cotroceni şi chiar s-a format un grup care a plecat. Eu nu am fost de acord cu plecarea şi le-am spus şi celor din jurul meu să nu se lase păcăliţi, pentru că este o diversiune: începuserăm să ne adunăm, din ce în ce mai mulţi, nu avea rost risipirea oamenilor. Riscăm să ne divizăm în grupuleţe şi devenim vulnerabili. De altfel, grupul care a plecat, s-a întors la scurt timp, strigându-ne că suntem laşi. După această încercare, manifestarea a continuat, ca şi până atunci, fără violenţă, civilizat. În jurul orei 18,00, s-a început, din nou, cu îndemnul „spre Cotroceni!”. În acel moment, oamenii au ieşit în stradă – din nou, fără violenţă, ba, mai mult, ne avertizam unii pe alţii asupra gardurilor mobile care se răsturnaseră şi în care ne puteam lovi, din cauza întunericului. Aproape toată masa de oameni s-a mutat în stradă. Greşeală! Din acel moment, s-a creat confuzie. Unii strigau „spre Cotroceni!”, cei mai mulţi, însă şi-au dat seama că este o diversiune şi au început să strige: „nu plecăm din piaţă!”, „nu plecaţi din piaţă, rămâneţi pe loc!” La un moment dat, cineva a venit şi a spus să nu mai înaintăm că s-a dat cu gaze lacrimogene şi, într-adevăr, se simţea ceva în aer. Eu nu apucasem să avansez prea mult spre primele rânduri, din stradă. O altă persoană a venit şi a spus că un jandarm i-ar fi zis: „Este mai bine să rămâneţi pe loc, este mai multă lumină aici!„. Din acel moment, oamenii au început să se risipească, unii au plecat spre Cotroceni, creându-se o confuzie totală şi începând violenţele. Eu am plecat. Nu am fost de acord cu plecarea din piaţă, nu am fost de acord cu dislocarea de acolo şi, în mod clar, nu am fost de acord cu violenţele. Motive pentru care am considerat că nu vreau să devin o „victimă colaterală”, pentru că în România nu eşti lăsat să-ţi strigi, în stradă, nemulţumirile. Spun asta, pentru că ce s-a întâmplat nu au fost decât diversiuni, care, din păcate au reuşit.

Duminică, am ieşit din nou, în stradă, tot cam pe la 14,30. Spre bucuria mea, de data aceasta, am fost mult mai mulţi decât cu o seară înainte şi – foarte important, din punctul meu de vedere, mulţi tineri – oameni, diferiţi ca vârstă şi categorie socială, paşnici, civilizaţi. Timp de 5 ore, am scandat cu toţii, însufleţiţi de faptul că am dovedit că nu am uitat ce înseamnă „împreună!”, „solidaritate”, „popor român”. Totul a decurs, din nou, PAŞNIC, CIVILIZAT, PE LOC, oamenii înţeleseseră că nu trebuie să mai cadă în capcana diversiunilor. S-a mai încercat ceva, la un moment dat. În spatele meu, era un grup de domni şi doamne peste 50 de ani. Au venit un domn şi o d-ră, care avea şi un reportofon şi s-a început următorul dialog: „De ce aţi ieşit în stradă? Ce doriţi, demisia preşedintelui? Bun şi pe cine vreţi în loc, pe Iliescu?” Evident,  că nu m-am putut abţine, m-am întors spre domnul cu pricina şi am avut un schimb de replici, nu prea lung, pentru că a plecat imediat. Cât priveşte violenţele, totul a început, evident, după lăsarea întunericului. În jurul orelor 18.30-19,00, cam  la aceeaşi oră ca în seara precedentă, a sosit un grup de 60-70 de tineri, despre care am auzit, de la tinerii de lângă mine, că sunt „galeria„. Subliniez că toţi erau îmbrăcaţi în culori închise, cu hanorace şi cu glugile pe cap. Au venit, cu surle şi trâmbiţe, undeva, în spatele meu, lângă grupul de statuete din faţa Teatrului Naţional, au început să se manifeste gălăgios şi specific, câteva zeci de minute, după care, făcându-şi loc printre noi, folosindu-se de o portavoce, au început să coboare spre lanţul de jandarmi. Imediat, un bărbat cu un drapel a ieşit în stradă, încercând să distragă atenţia, după care au început petardele, fumigenele, sticlele incendiare şi tot ce s-a putut vedea, apoi, din transmisiile directe ale televiziunilor.

Desigur, că noi, miile de oameni care am ieşit în stradă, ne delimităm de gesturile acestor huligani, că ştim că sunt provocări intenţionate, după scenarii bine ticluite. Nu înţeleg, însă, de ce nu i-am imobilizat pe aceşti indivizi şi să-i predăm noi jandarmilor, aşa cum s-a întâmplat în Spania, de exemplu. Ei erau câteva zeci, noi eram mii. Au fost în mijlocul nostru şi şi-au făcut potecă printre noi. În felul acesta, am fi dejucat mai multe planuri.

Voi ieşi în stradă, atât cât voi putea! Dacă am ceva de spus, vreau să spun! Direct, paşnic, civilizat. Este dreptul, dar şi obligaţia mea, de a lua atitudine, când simt că pierd controlul propriei vieţi, din motive independente de voinţa mea! Copilul meu, ca noi toţi, s-a născut cu dreptul de a trăi demn, liber şi decent în ţara noastră!

 

Preţul unui vis

5.000 de euro. Atât o despart pe singura tenismenă junioară din România, acceptată la Australia Open.  Am auzit această ştire la Antena 1: „Pe baza performanţelor şi a clasamentelor internaţionale, Alexandra a fost invitată să participe la Australia Open. Singura junioară din România!
În acest moment nu poate merge! Este la un pas de cel mai mare turneu al carierei, unul dintre cele mai importante din lume dar nu are bani. Nu poate reprezenta România acolo pentru că-i lipsesc 5000 de euro. O sumă de nimic pentru un sportiv din afară. O avere pentru junioara noastră. Părinţii Alexandrei nu-şi permit să-i achite deplasarea în Australia. Lucrează amândoi, dar e o sumă mult prea mare. Locuiesc într-o garsonieră din Craiova. Antrenorul este cel care o susţine financiar. Însă şi pentru el este imposibil să găsească aceşti bani!”
Ar trebui să plece în Australia,vineri,07.01.2011. Ar trebui… Oare chiar nu se poate face nimic pentru ea şi, implicit, pentru România? Oare ţara asta a murit de tot? Doamna Udrea, dumneavoastră ce părere aveţi? Domnule Premier? Domnule Preşedinte? Domnule Ţiriac? Domnule Năstase? L-aş întreba şi pe ministrul Sportului, dar nici nu mai ştiu dacă mai există un astfel de minister şi cine îl păstoreşte. Ştiu că, până nu demult, a fost sub minunata conducere a ilustrelor d-ne Iacob Ridzi şi Plăcintă.

Cu riscul de a mă repeta, insist: chiar nu se găsesc 5.000 de euro pentru un sportiv de valoare care să ne reprezinte ţara la un important eveniment sportiv internaţional? Oare ar fi fost mai bine ca Alexandra să se fi apucat de cântat manele? Cât de jos vom mai coborî?

„De ce să-mi fie ruşine, dobitocule?”