Arhive pe etichete: emoţii

Frânturi de viaţă, clipe de emoţie …


Ştiţi că v-am spus că mă gândesc, şi acum, cu dragoste la cea care mi-a fost învăţătoare acum … 33 de ani şi că, în fiecare an, pe 3 iunie, de ziua sa, o omagiez, în gând, sau, mai nou, prin articole pe blog. 🙂

Ei, bine, pentru că vineri am fost la Rm. Vâlcea, ghiciţi ce? Am cumpărat cel mai frumos ghiveci cu orhidee pe care l-am găsit şi am căutat-o la aceeaşi şcoală în care eu am petrecut primii mei opt ani de şcoală – Şcoala Generală nr. 10.

Cum am ajuns înainte de a se suna, cu vreo 25 de minute şi nu am îndrăznit s-o deranjez de la ore (se auzea prin uşă că repeta pentru serbare, cu boboceii de cls. I, pe care îi are acum), am aşteptat clopoţelul. Nu vă spun cu ce emoţii: cum mi-au transpirat palmele şi cum îmi bubuia inima! 🙂

Cele 25 de minute de aşteptare în faţa uşii (pt. că nici să plec şi să revin nu am vrut) mi s-au părut o eternitate…
Când, în sfârşit, s-a deschis uşa, am văzut-o şi m-a văzut. Surpriza şi emoţia au fost copleşitoare pentru amândouă. Pentru mine, pentru că m-a recunoscut şi a venit cu braţele întinse spre mine şi pentru domnia sa că nu se aştepta. 🙂

Ne-am strâns în braţe şi mai-mai că nu am plâns una pe umărul celeilalte. Unul dintre copii a spus că el ştie cine sunt: „sunteţi fiica doamnei învăţătoare!” 🙂

Printre altele, mi-a spus că încă mai are vaza ACEEA pe care i-am dăruit-o noi, prin clasa a III-a, când am aflat, pentru prima oară, data aniversării şi că-şi aminteşte, cu dragoste, de vaza plină cu garoafe roşii pe care a găsit-o pe catedră, când a intrat în clasă. Şi-şi mai aminteşte şi de buchetul de flori pe care i l-am dus acasă, tot cu ocazia unui 3 iunie, eu fiind liceană atunci.

Am făcut schimb de numere de telefon şi, cu siguranţă, o voi vizita ori de câte ori voi ajunge în oraşul meu natal, atât de drag mie.

Orice moment minunat are clipa sa…

7 comentarii

Din categoria de suflet..., eveniment, gânduri, iubire, La mulţi ani!

Aţi modelat vreodată…?


Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?

13 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate