Arhive pe etichete: medic

„De ce am iubit eu oamenii săraci?”


„Pentru că au nişte sensibilităţi care depăşesc cu mult pe ale ălora cu mulţi bani.” Asta spunea profesorul medic ALEXANDRU PESAMOSCA. În această dimineaţă, doctorul Pesamosca a murit. Avea 81 de ani… Dumnezeu să-l odihnească într-o lume mai bună, mai frumoasă decât cea pe care a slujit-o şi care i-a întors spatele când el nu a mai avut ce da! Reverenţă, domnule doctor! Reverenţă şi iertare!

Reclame

9 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, medicină, privind în jur

De ce sunt atât de mulţi copii bolnavi de cancer, în România? :(


UPDATE: Mai multe detalii despre povestea băieţelului Cosmin Dănilă, precum şi modalităţi în care puteţi ajuta, găsiţi aici, pe blogul lui: http://danilacosmin.weebly.com/. Cei care puteţi face ceva pentru el, nu ezitaţi să o faceţi!

Sunt îngrozită. În fiecare zi, aflu despre copii, indiferent de vârstă, suferinzi de diferite forme de cancer/leucemie. Nici nu trebuie să fii părinte să te cutremure o asemenea dramă! Când, însă, eşti părinte/bunic, astfel de ştiri te dărâmă, efectiv, te fac să te simţi neajutorat, ţi se strecoară frica în suflet, trăieşti drama la superlativ. Aseară, am aflat, din nou, o astfel de ştire, de la o bună prietenă, care, de altfel, m-a şi rugat să scriu despre asta. Este vorba despre un băieţel, de 10 ani, Cosmin Dănilă, care a fost diagnosticat de cancer la intestine, cu o lună în urmă. În România, tot ce au putut face medicii a fost să le spună părinţilor că fiul lor nu mai are nicio şansă şi să se roage la Dumnezeu.
La Viena, i s-a pronosticat că există 20 % şanse de vindecare. Cu preţul a 40.000 de euro. Nu sunt nici mulţi, nici puţini. Pentru unii, cel mult două seri în vreun club de fiţe, sau o oră de cumpărături la Milano. Pentru alţii, însă, aşa cum este şi Cosmin, reprezintă dreptul la viaţă. Dar părinţii lui nu au aceşti bani. Au nevoie de ajutor.
Tot auzind şi discutând despre astfel de cazuri, m-am tot întrebat de ce bogătanii ăştia care ne conduc şi care au averi „transparente” cu multe zerouri şi altele, „netransparente”, cu şi mai multe zerouri, nu se gândesc să constituie un fond, în care să doneze, lunar, câte 100 de auro, pentru astfel de cazuri? Dacă nu din umanitate, măcar aşa, pentru a-şi mai spăla din păcate. Dar am uitat: ei nu au păcate.
Noi, ăştelalţi, a căror unică avere o reprezintă familia şi grija de mâine pentru ea, putem să donăm, din când în când, câte puţin sau, măcar, să ne rugăm pentru aceşti copii şi familiile lor. Şi asta, pentru că nouă ne pasă, în primul rând. Nu că noi nu am avea păcate…

Dacă puteţi face ceva pentru Cosmin, găsiţi mai jos datele necesare:

TITULAR CONT: VASILE DANILA
BANC POST – Agentia PALAT CFR
RO07BPOS70407015701RON02 LEI
RO66BPOS70407015701EUR01 EURO
COD SWIFT: BPOSROBU
TEL.: 0762.694.721

Mai multe detalii, precum şi un videoclip cu Cosmin, puteţi vedea aici: http://www.acasatv.ro/emisiuni/la-nici-10-ani-un-baietel-se-lupta-cu-o-boala-cumplita-cancer-la-intestine-video.html.

6 comentarii

Din categoria copil, de suflet..., diverse, privind în jur

Necunoscutul – partea a 3-a


Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

30 comentarii

Din categoria poveşti, prietenie, proză, remember

Necunoscutul – partea a II-a


Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

28 comentarii

Din categoria poveşti, proză, remember

De ce mama dracului ne aruncăm valorile la gunoi?


Am văzut, în această seară, la Antena 1 şi Antena 3, reportajele despre doctorul Pesamosca. Cine este medicul profesor academician Pesamosca? Până în seara aceasta, nu am ştiut nici eu. Dar am aflat. Şi am jelit. Pur şi simplu, am jelit. Şi am rămas cu un mare, mare crater în suflet. Acest OM este unul dintre geniile medicinei, a fost  un gigant al chirurgiei cardio-vasculare infantile, nu numai pentru modul de a opera, dar şi pentru soluţiile, invenţiile şi inovaţiile propuse în domeniu. Încă ar trebui să fie. Acum, la 80 de ani, locuieşte singur, bolnav şi părăsit într-o rezervă a spitalului Marie Curie. În anul 2006, a fost scos  la pensie, împotriva propriei voinţe. Nu a mai fost lăsat nici măcar să dea consultaţii. Medicul care a operat şi a salvat peste 50.000 de copii, de-a lungul anilor a fost dat afară pe uşa din dos, fără jenă, fără remuşcări. Pentru a fi aproape de sala de operaţii, a ales să trăiască într-o rezervă de spital. După ce a fost obligat să se pensioneze, a continuat să locuiască în aceeaşi rezervă. Până la un moment dat, când s-au împiedicat de el şi acolo şi au vrut să-l alunge. A fost nevoie de intervenţii, pentru a fi lăsat, în continuare, în acea cămăruţă. Şi-a dedicat toată viaţa salvării copiilor, fără a cere nimic la schimb, mai mult chiar, refuzând tot ce i s-a oferit. „De ce i-am iubit eu pe oameni, aşa cum sunt ei trei sferturi săraci? Au aşa nişte sensibilităţi, cu care-i depăşesc pe ăia bogaţi. Şi merită să te lupţi pentru ei.” Asta a declarat în interviul luat de echipa Antenei 1. „Locuinţei” lui micuţe,  ai cărei pereţi erau tapetaţi cu carţi şi fotografii ale copiilor care i-au „îmbogăţit” viaţa, salvându-le-0 pe a lor, nu-i mai deschide aproape nimeni uşa. Altădată se făceau cozi. Acum, nu-şi mai doreşte decât o cafea la ora 7 dimineaţa, pe care nu mai are cine să i-o aducă. Pentru că nu mai face parte din sistem. Pentru că a ales să fie altfel, să se dedice oamenilor, profesiei sale, pentru că a ales să fie şi să trăiască modest, este pedepsit. Acum, când îşi joacă ultimul act al unei vieţi trăite pentru alţii, cine mai are nevoie de acest OM? Cei doi băieţi pe care i-a avut au murit. Noi, ceilalţi, avem alte preocupări. Colegii, discipolii pe care i-a îndrumat, autorităţile au alte treburi, decât să se împiedice „de un bătrân, atât de simplu…”. Dacă ar fi trăit în oricare altă ţară civilizată din lumea asta, medicul Alexandru Pesamosca nu ar fi trăit într-o rezervă de spital, aruncat la coşul de gunoi al vieţii, cu o pensie mizeră de 1.000 de lei.
„Câte nopţi am plâns…„, a recunoscut simplu, firesc, fără jenă, doctorul Alexandru Pesamosca, în interviul său.
Mi s-au înfipt în suflet cuvintele acestea, ca nişte săbii şi nu mai pot scăpa de durere.

42 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, campanii, de suflet..., diverse, gânduri, recurs la prea multă realitate, remember

Cum ar fi, dacă…?


Exerciţiu de imaginaţie:

Spital de stat din România, din zilele noastre. Medicul îşi cheamă rezidenţii şi asistentele şi le spune:
-Pacienta X, de la rezerva 2, nu mai are mult de trăit. Aveţi grijă să nu-i lipsească nimic.

Era acelaşi medic ce reuşise să-i prelungească viaţa cu încă patru ani, când alţii îi mai pronosticaseră cel mult 4 luni.

Deci, cum ar fi, dacă…?

15 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri