Fuga

Am obosit de viaţă şi-am obosit de moarte,
am obosit de toţi şi-am obosit de toate,
am obosit de orologiul ce ştie doar a bate,
am obosit de timpul ce-l tot car în spate,

Am obosit de ziuă şi-am obosit de noapte,
am obosit de visuri sub talpă sfărâmate,
am obosit de ţipăt si-am obosit de şoapte,
am obosit de lacrimi şi  zâmbete pictate,

Am obosit de măşti prea strâns croşetate,
am obosit de cratima ce uneşte, sau desparte,
am obosit de mere verzi şi-am obosit de mere coapte,
am obosit de strâmbul ce strigă „dreptate”,

Am obosit de orizontala verticalitate,
am obosit de genunchi şi-am obosit de coate,
am obosit de pleoapa stângă ce-ntruna se zbate,
am obosit aproape şi-am obosit departe.

Am obosit de cancer şi de câmpuri minate,
am obosit de suflete mult prea despuiate,
am obosit de minţi ce se cred întortocheate,
am obosit de întrebări şi răspunsuri încrucişate.

Am obosit de „să vedem” şi am obosit „de nu se poate”,
am obosit de drumuri atât de-ntretăiate,
am obosit de efemer şi-am obosit de eternitate,
am obosit de mine şi-am obosit de toate …

.

Publicitate

D’ale mele gânduri rătăcite …

Bunicii şi străbunicii noştri şi-au dus războaiele, luptând cu moartea, pentru o viaţă mai bună. Într-un mod bizar, pare că noi ne luptăm cu viaţa pentru … o moarte mai bună …

Atât de muribunzi…

Suntem atât de trişti, Doamne, câteodată,
că uităm să iubim
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de singuri, Doamne, câteodată,
că uităm să trăim
şi murim. Puţin câte puţin.

Suntem atât de răi, Doamne, câteodată,
că uităm să iertăm
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de grăbiti, Doamne, câteodată,
că uităm să zâmbim
şi murim. Puţin câte puţin.

Atât de trişti
şi atât de singuri!
Atât de răi
şi atât de grăbiţi!
Atât de… muribunzi!

16.03.2010

Ne naştem şi murim singuri?

„Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent, trăim împreună.” Am citit această zicere cândva, nu mai ştiu unde şi nici cine a spus-o. Dar o aud în permanenţă. A fost preluată şi ridicată la rang de axiomă. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă că ne „naştem singuri”. De murit, da, putem muri singuri. Dacă aşa alegem. Eu consider că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât dacă a fost alegerea noastră. Da, putem fi dezamăgiţi, la un moment dat, ne pot fi înşelate aşteptările, putem investi într-o relaţie tot sufletul nostru şi să pierdem.  Tocmai o astfel de situaţie ne poate face să dorim singurătatea. Ne ermetizăm sufletul, închidem fereastra, zăvorâm uşa şi ne punem platoşa. Renunţăm la luptă, generalizăm, fugim de noi şi de toţi. Este mai simplu aşa, mai confortabil. În fond şi la urma urmei, orice relaţie – indiferent de natura ei – este „Monastirea” noastră. Se construişte greu, cărămidă, cu cărămidă, reconstruind ce s-a dărâmat. Suntem, în permanenţă, nişte Meşteri Manole ce trebuie să-şi zidească sufletul, pentru ca Monastirea să reziste. Asta înseamnă dăruire. Nu e uşor. Trebuie să ai puterea lui Sisif să o poţi lua, mereu, de la capăt. Deci, depinde de noi dacă rămânem singuri. Chiar dacă nu este, poate, persoana pe care ne-am dori-o noi aproape, cineva tot va fi lângă noi, fie chiar şi un simplu străin. Totul este să ştim şi să vrem să primim apropierea. Viaţa a demonstrat-o de nenumărate ori. Este o artă a dărui, dar este o artă şi în a şti să primeşti.
Părerea voastră care este?

Blestemat paradox omenesc

Spuneam aici, la comentarii, că nu am putut plânge când am aflat că a murit Adrian Păunescu. Azi, însă, am plâns isteric, în hohote. Şi am blestemat paradoxul omenesc (românesc?!): este nevoie de moarte, pentru a fi încununată o viaţă!

When that my dark ego…

Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?