Arhive pe etichete: vorbim şi scriem româneşte sau ce?

Hai, că asta mi-a plăcut… :)


Deşi n-am înţeles-o. Ca de obicei, veţi spune. 🙂 Ce să fac, dacă aşa sunt eu, „neînţelegătoare”? 🙂

Vorba lui Andrei,  „de pe google adunate….”.  Dar să vă spun despre ce este vorba.  Uitându-mă la cuvintele care i-au condus pe unii şi pe alţii, pe blogul meu, am găsit şi „poezi ptr copii 34 ani” – două căutări.  Desigur, „poezii” scris, după cum vedeţi  „poezi”. Ei, dar ce mai contează un „i” în vremurile astea, nu? Pierd oamenii atâtea, d’apoi un „i” insignifiant. Dragilor,  care aţi pierdut „i-ul”, poate vă ajută un articol pe care l-am publicat cu ceva vreme în urmă. Îl găsiţi aici: https://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/03/18/unu-doi-trei…-cati-sa-fie-cati-sa-fie/.

Aşaaa şi acum să revenim. Că spuneam că nu am înţeles: ce este cu „…pt. copii 34 ani”? Adică, se căutau poezii pentru copii de 34 de ani, sau, poate, poezii pentru copii de acum 34 de ani, sau…? Hmmm… Oricum aş întoarce-o, nu înţeleg. Şi au fost două căutări, cu acelaşi motor de căutare. Voi ce înţelegeţi din asta? Nu de alta, dar „să nu mor proastă”, vorba unui banc. 🙂

Reclame

20 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, bancuri, ce credeti?, limba română, poezii, poezii pentru copii

Of: mi-ar place [sic!]* sau mai bine prefer [sic!]…


Că tot voia să ştie Victor ce am de spus. 🙂 Să spun, deci! Nu-i aşa că aţi prefera să auziţi, de fiecare dată, mi-ar plăcea” ?

Şi nici nu-i greu. La infinitiv, verbul este „a plăcea” şi nu „a place”. Dacă se reţine asta, restul e o joacă. Verbul face parte din grupa a II-a de verbe, adică a acelor care au terminaţia „-ea” şi nu din grupa a III-a – terminaţia „-e„. La fel cu „a vedea”, „a avea”, „a cădea„.

Condiţionalul optativ al verbului se formează cu ajutorul verbului auxiliar „a avea” + infinitivul verbului de conjugat.

Astfel:

(mi-) ar plăcea, (ţi-) ar plăcea,  (i-) ar plăcea, (ne-) ar plăcea, (v-) ar plăcea, (le-) ar plăcea – şi, deci, nu (mi-, ţi-, i-, ne-, v-, le-) ar place (că doar am stabilit că infinitul verbului – adică modul în care se găseşte verbul „în starea lui pură”, să zicem, este „a plăcea„).

Acelaşi lucru pentru „a vedea„, „a cădea„, etc.

aş (ai, ar, am, aţi, ar) vedea/cădea şi nu aş (ai, ar, am aţi, ar) vede/cade,

spre deosebire de „a face” şi nu „a făcea”.

cond. optativ: aş (ai, ar, am aţi, ar) face, fiind incorect, deci, aş (ai, ar, am, aţi, ar) făcea, verb pe care, probabil îl iau ca „model” cei care spun „mi-ar place”.

Buuun! Şi, acum mi-ar plăcea să lămurim şi „mai bine prefer” sau „prefer mai mult”.

a prefera = vb. I. Tranz. A da întâietate sau precădere unui lucru unei situații sau unei ființe, în raport cu altceva sau altcineva; a considera ceva sau pe cineva mai bun, mai valoros, mai important etc., în raport cu altceva sau cu altcineva; a aprecia mai mult ceva sau pe cineva (conform DEX-ului).

Astfel, dacă spunem: „Mai bine prefer să văd un film, decât să învăţ la gramatică.” sau „Prefer mai mult să văd un film, decât să învăţ la gramatică”,  nu facem altceva decât să „comitem” un pleonasm (exprimarea unei idei folosind mai multe cuvinte decît este necesar, astfel încît sensurile cuvintelor folosite se suprapun parţial sau total, însemnând acelaşi lucru), devenind, astfel, redundanţi în exprimare.

Dacă am folosi  expresiile separat, am avea acelaşi rezultat:

Decât să învăţ la gramatică, mai bine văd un film. (este de preferat să văd un film, acţiunii de a învăţa la gramatică).

Prefer (îmi place mai mult, consider că este mai bine) să văd un film, decât să învăţ la gramatică.

Cam atât cu of-ul de azi. Dacă aveţi completări, observaţii, etc., mă găsiţi aici. 🙂

* Sic (iniţial sicut) este un cuvânt al limbii latine, cu semnificaţia de „astfel”, „ca atare”. Este folosit în texte literare pentru a marca situaţii neobişnuite sau incorecte de ortografie, sintaxă punctuaţie şi pentru a evita perceperea lor drept greşeli de tipar. De regulă, se notează între paranteze drepte, scris cu caractere cursive (astfel: [sic]) sau cu un semn de exclamare alături (astfel: [sic!]).

25 comentarii

Din categoria campanii, limba română

Deci, din cauza lui datorită…


Pentru că ofurile mele lingvistice sunt departe de a se fi sfârşit, din păcate, îmi continui seria de manifeste antischilodire a limbii române.
De câte ori n-aţi auzit:

Accidentul s-a produs datorită condiţiilor meteo nefavorabile.”

sau

Datorită lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic”?

De prea multe ori.
Şi este total greşit.

Datorită” – prepoziţie care cere cazul Dativ al părţii de vorbire pe care o însoţeşte (substantiv, pronume) – se foloseşte atunci când acţiunea a putut avea loc mulţumită „intervenţiei de bine” a cuiva, când efectul este unul bun. Sau, altfel spus, atunci când poate fi înlocuit cu „mulţumită„, „graţie„.

Ex. :
Datorită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
datorită=mulţumită=graţie
Mulţumită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
Graţie Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.

Din cauza” – locuţiune prepoziţională care cere cazul Genitiv al părţii de vorbire – se foloseşte atunci când acţiunea a avut loc din pricina „intervenţiei de rău” a cuiva, a ceva, când efectul este rău. Deci, altfel spus, atunci când se poate înlocui cu „din pricina„.

Ex. :
Din cauza lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.
din cauza=din pricina
Din pricina lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.

Buunnn!!!!!!!!!!! Acum că am lămurit din cauza şi datorită cui se întâmplă una, alta, să trecem la punctul nr. 2 pe ordinea de zi:

Deci„.

„- Cum te cheamă?
– Deci, Popescu Ion.”

„Ce film ai văzut?
Deci, Păcală.” şi aşa mai departe.

De ce, doamne iartă-mă, ar începe cineva fraza/propoziţia cu o concluzie, fără să fie o concluzie?
Pentru că „deci” este o conjuncţie conclusivă, introduce o propoziţie subordonată conclusivă. Se poate înlocui cu locuţiunea conjuncţională „prin urmare„.

Deeeci  (concluzionăm):
Folosim „deci”, când avem de formulat o concluzie la ceea ce am expus până în acel moment. Rezumăm (evidenţiem principalul), adică, (al) ceea ce am povestit deja.

Dacă aţi considerat că este bine de ştiut, daţi mai departe. Iar eu vă voi mulţumi, cu recunoştinţă.

40 comentarii

Din categoria campanii, limba română

Totul sau… decât?!


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd şi aud cum, din ce în ce mai mult, este sărăcită limba asta română, îmi vine să urlu. Iar când torţionarii mai sunt şi dintre cei care-şi flutură studiile şi diplomele lor preţioase, precum alţii lanţurile groase de aur, sau, mai mult, ne şi reprezintă, în diverse funcţii şi posturi, ori îşi permit să dea şi lecţii, vorba lui Cristian Lisandru, mă transform în lup.

Oful de astăzi este „decât”,  şi la sugestia lui Victor şi a Smarandei.

Greşeala (şi nu „greşala”)  cea mai frecventă este când cuvântul se foloseşte ca adverb restrictiv în propoziţii afirmative, de genul:

Vreau decât pâine.

Corect: Nu vreau decât pâine. (adică, „nu mai am nevoie de altceva/nu mai vreau şi altceva, decât pâine”).

Dacă ne exprimăm în propoziţii afirmative, avem sinonimele „numai”, „doar”.

Vreau numai/doar pâine.

În concluzie, când adverbul „decât” se poate înlocui cu „numai/doar”, el se foloseşte doar în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”, care dă forma negativă a verbului şi, implicit, a propoziţiei. Altfel spus:

„Decât”, ca adverb de restricţie, nu se foloseşte decât în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”.

Cuvântul mai poate avea, din punct de vedere morfologic, şi valenţe de adverb comparativ de inegalitate, atunci când se poate înlocui cu adverbul comparativ „ca”.

Ex. : Este mai înalt decât tine. (Este mai înalt ca tine.)

Un alt rol pe care îl poate juca este cel de conjuncţie subordonatoare, introducând diverse circumstanţiale (comparativă de inegalitate, circumstanţială de excepţie, etc.).

Mai există şi omonimul omofon  „de cât”, format din prepoziţia simplă „de” şi pronumele/adjectivul pronominal „cât”.

Ex. : De cât are nevoie?

De cât ulei are nevoie?

Nu am avut de spus decât atât.

Şi, ca de fiecare dată, strig „ajutooor!” :

bucurvictor.wordpress.com, calinhera.wordpress.com, daniotil.ro, dianaalzner.blogspot.com,
dmd-familia.blogspot.com, www.cabral.ro
ganduripentrunoi.wordpress.com
geaninalisandru.wordpress.com
ivanuska.wordpress.com, jumatati.blogspot.com
lia-taraluiaiurea.blogspot.com, linkping.wordpress.com
lisandrulisandru.wordpress.com, mihaibendeac.ro
mtorsan.blogspot.com, paulet.wordpress.com
paulgabor.com, pisicaroz.wordpress.com
relaxare.wordpress.com, shorichitz.blogspot.com
starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com
stropidesuflet.wordpress.com, sufletdefemeie.wordpress.com
totuldesprecopii.wordpress.com,
tudorchirila.blogspot.com, vanillamoon.wordpress.com
vorbimromaneste.wordpress.com, zbateri.blogspot.com
poftă de viaţă,
tocana de cuvinte

23 comentarii

Din categoria campanii, limba română

Unu, doi, trei… Câţi să fie, câţi să fie?


Azi, m-am hotărât să pun punctul pe „i” sau pe „ii” şi, chiar, pe „iii”.
Domnule, mari probleme face „i-ul” ăsta, cât îl vezi de micuţ şi cuminţel, cum stă el aşa, în poziţie de „drepţi.”

Cum ziceam, ia să vedem când trebuie să „cânte” singur, în duet sau trio.
Păi, este simplu. Nici de această dată, nu voi intra în amănunte tehnice, adică nu voi da copy-paste din Gramatica Academiei, de exemplu.
Vă voi „vinde” şi acum un pont:

Dacă, la singular, cuvântul are, deja, în rădăcina sa, un „i, la plural nearticulat va mai primi încă un „i” (desinenţa de plural) iar, dacă îl mai şi articulăm, dându-i funcţie de subiect al propoziţei, de exemplu, sau atribut substantival apoziţional, va primi deja şi cea de-a treia „medalie” – „i„.

Hai să vedem:
Exemplu: cuvântul „copil” (substantiv de gen masculin): ne uităm bine la el şi, surpriză!!!, are deja un „i”.
Bun, îl punem la plural şi obţinem „copii„, ca în propoziţiile:
Bine aţi venit, copii!
I-am văzut pe copii în parc.
Am cumpărat jucării pentru copii.

În construcţiile:

Copiii noştri sunt cei mai cuminţi
sau
Ei, copiii, sunt comorile noastre.,

observăm că  sunt trei litere „i”. (şi nu trei de „i” – o altă greşeală foarte frecventă).

Să le analizăm: primul este cel din rădăcina substantivului singular (copil), al doilea este particula (desinenţa) de plural nearticulat iar cel de-al treilea, particula de plural articulat.

În acelaşi principiu se înscriu şi cuvintele, fie ele substantive, adjective/adverbe:
geamgiu – geamgii – geamgiii
vizitiu – vizitii – vizitiii
propriu – proprii – propriii, etc.

Dacă rădăcina cuvântului, nu conţine litera „i„, atunci vom avea:
singular: membru
plural nearticulat: membri (Comitetul va avea cinci membri. şi nu „… cinci membrii„)
plural articulat: membrii (Membrii Guvernului sunt….).
singular: codru
plural nearticulat: codri (doi codri)
plural articulat: codrii („De treci codrii de aramă…”)
negru – ma refer aici, la adjectiv, la plural va fi negri şi nu negrii (ochi negri),
la fel şi albastru – plural albaştri (ochi albaştri şi nu ochi albaştrii).
Desigur, situaţia este alta când alegem să articulăm adjectivul şi nu substantivul pe care îl determină:

Negrii (albaştrii) ei ochi te hipnotizau. în loc de
Ochii ei negri (albaştri) …

Şi pentru că a venit vorba de cuvântul „ochi” care este invariabil ca formă, atât pentru singular, cât şi pentru plural nearticulat  (un ochidoi ochi), la plural articulat se va scrie cu doi „i” şi nu cu trei „i”.
Să luăm ca exemplu şi cuvinte de genul feminin:
singular: poezie
plural nearticulat: poezii
plural articulat: poeziile (şi nu poezile)
singular: roşie
plural articulat: roşii
plural nearticulat: roşiile (nu roşile)

Deci, nu uitaţi:

Există o literă „i” în radicalul cuvântului, next level „ii”, last level „iii”, nu exista litera „i”, next level „i”, last level „ii”.

Ce să fac şi ăsta este un alt of al meu şi radarul meu de vorbitor-cititor-scriitor de limbă română, îl detectează nolens-volens.

25 comentarii

Din categoria campanii, limba română

Drama lui „pe care” (care pe care?!)


„Limba romănă este patria mea” (Nichita Stănescu)

A vorbi româneşte, român fiind, este ca şi cum ai respira. Sau ar trebui să fie. Numai că unora nu le pasă… Nu le pasă cum vorbesc. Şi, apoi, ce mai contează? Sunt miniştri? Sunt. Sunt academicieni (?). Sunt preşedinţi? Sunt. Sunt oameni „cu carte”, cel puţin oficial? Sunt.
Şi atunci? Restul e moft. La dracu’ cu grija pentru cum se vorbeşte corect! Suntem în secolul vitezei, nu? Cine mai are timp pentru asta?
Şi, totuşi, nu mă pot împiedica să deplâng drama limbii române.
Azi mă voi referi la drama lui „pe care”. Cum care „pe care” ?
Acela din Acuzativ. Văr din fraţi cu „care” dar cu rostul lui.
Acela pe care (şi nu acela care) toată lumea (sau, ma rog, din ce în ce mai multă) l-a condamnat la pieire.
Nu vreau, acum, să intru în probleme de morfologie şi sintaxă ale cuvântului însoţit de prepoziţie sau ale propoziţiei subordonate atributive pe care o introduce dar, la naiba, e atât de simplu!

Spun:  „Cartea pe care am citit-o este foarte interesantă.” şi nu „Cartea care am citit-o este foarte interesantă.”, cum, de altfel, spun:
„Intelectualul care nu vorbeşte corect nu este intelectual.”

Pontul este următorul:

Fac referire la un cuvânt asupra căruia se răsfrânge o acţiune, spun „pe care”:

Cartea pe care am citit-o (eu am citit-ope ea, cartea)…
Spectacolul pe care l-ai văzut (tu l-ai văzut – pe el, spectacolul)….
Regula pe care au impus-o (ei au impus-ope ea, regula)…

Dacă, dimpotrivă, reiau un cuvânt care este „titularul” acţiunii, spun „care”:

Copilul care este obraznic va fi pedepsit. (el, copilul, este obraznic; acel copil va fi pedepsit – care este obraznic)
Oamenii care nu citesc sunt mai săraci cu o viaţă. (ei, oamenii, nu citesc; acei oameni sunt mai săraci… – care nu citesc).

Zău, că e simplu!

Ce să fac, am şi eu ofurile mele…

31 comentarii

Din categoria limba română