Arhive pe etichete: avion

Doar de-ale mele gânduri…


Ne plângem, mereu, că timpul ne este cel mai mare duşman. De fapt, problema este că nu ştim să ne preţuim reciproc. Dar primul pas trebuie să-l facem noi.

……………………………..

Prietenia este ca o floare de colţ. Nu trăieşte decât pe culmi.

……………………………..

Disecăm, cu uşurinţă, iubirea, ca într-un laborator de medicină legală. Cel mai greu ne este să-i deschidem uşa. Şi la venire şi la plecare…

………………………………

Să visezi, nu e o crimă. Să ucizi un vis, da.

……………………………….

Uneori, suntem aşa de preocupaţi de lungimea drumului, încât uităm să ne bucurăm de privelişte.

………………………………

Desigur, să priveşti lumea din avion este o experienţă interesantă. Dar să nu ai impresia că ai reuşit să şi desluşeşti tot ce ai văzut.

……………………………….

Viaţa în România seamănă din ce în ce mai mult cu mersul prin deşert. Pământul de sub picioare s-a transformat în nisipuri mişcătoare.

…………………………………..

Cel mai greu dans este tangoul cu viaţa.

……………………………………..

Să vrei să trăieşti singur, e ca şi cum ai alege să trăieşti pe jumătate. De cele mai multe ori, nu ne dăm seama de asta decât abia la final…

 

39 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri

Are cineva un metoclopramid?


Pentru că mi-e greaţă. Din ce în ce mai greaţă. Nu mi se mai taie nici cu tone de lămâie.

Ţara arde şi ăi de ne conduc se întrec în spitch-uri de proastă factură, inventează cuvinte, se dau inteligenţi, ca într-un „stand-up comedy” ieftin, dar al cărui bilet îl plătim al dracului de scump şi noi şi generaţiile ce ne vor urma, împotriva voinţei noastre. Suntem obligaţi să înghiţim circ de mahala, în care premierul@comp. lansează campanii electorale.

La naiba cu ţara asta, cu poporul ei, cu viaţa lui.

„Anul 2012 va fi anul PDL-ului.”

Ce criză, ce nivel de trai, ce pensionari, doctori, profesori, români?

Băgaţi bine la cap:  „Anul 2012 va fi anul PDL-ului.”  Again?! 😦 Scuipaţi în sân, daţi-vă trei paşi înapoi, bateţi în lemn, daţi cu aghiasmă… Că şi aşa, altceva…

Aşa că, vă rog, are cineva un metoclopramid?  Sau două? Sau un bilet de avion în plus?

12 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, campanii, ce credeti?, ţară

Mică publicitate: Pierdut copilărie. O declar nulă.


[Update] S-a mai dus un OM – MILE CĂRPENIŞAN. Ce s-ar mai putea spune?! Lacrimi şi tăcere…

Avion, cu motor,
ia-mă şi pe mine-n zbor,
să mă fac ….
Copil. Când eram mică, voiam să „mă fac” mare, mă grăbeam să devin adult. Poate, pentru că eram, deja, obligată să mă port şi să gândesc ca un adult, dar să respect regulile ca un copil ce mă aflam, desigur. Eram responsabilă, printre altele, cu statul la cozi. Nu conta când se formau: la 2 dimineaţa, la 8 seara… trebuia să fii acolo, dacă voiai să ai. Să ai ce mânca. Era mai uşor în vacanţe. „Nu te încurca” şcoala, care, de altfel, era prioritară. Nu conta cum. Era paşaportul meu spre mai bine. Era orgoliul meu.  În timpul şcolii, statul la cozi se strecura printre dus şi venit de la şcoală, lecţii. Cum spuneam, în vacanţe, era mai  simplu. Păi ce altceva să fi făcut, nu? Taberele pe care le câştigam ca premii pentru diverse concursuri sau olimpiade ţineau, maxim, zece zile. La bunici, nu aveam unde să merg.
Stăteam la coadă pentru orice: pâine, lapte, tacâmuri de pui, vreun „adidas de porc”, pentru vreo piftie, o bucăţică de salam de soia, ulei, ouă, brânză, pentru absolut orice. A, mai erau şi „delicatesele”:  porto-cale, mentosane, banane verzi (pe care le puneam pe şifonier, între ziare şi aşteptam să se coacă), mentosane, bomboane cip, hellas-ul de lămâie (dacă mai găseai, din când în când şi de portocale, erai fericit). Era bine la cozi. Socializai. Era un fel de facebook live. Numai că eram toţi „mânaţi” de acelaşi vis: să vină maşina cu ceva, să nu fi irosit timpul degeaba la coadă şi să pleci cu mâna goală acasă. Desigur, socializai până la un moment dat: până venea maşina. Atunci, rândurile se strângeau. Începea lupta. Să nu fii scos din rând, să nu fii călcat în picioare, să „apuci” şi tu ceva. Că venea ea maşina, dar nu plină. Se dădea câte puţin, din orice se primea, „să ajungă la toată lumea!”. Niciodată nu ajungea „la toată lumea”. Pentru că, nu numai că marfa era puţină (şi ajungea la ghişeu, oricum, înjumătăţită – se punea deoparte pentru cei răsfăţaţi, cei care aveau intrare „prin spate”), la finish erau întotdeauna infinit mai mulţi oameni decât cei care luaseră startul. Coada devenea un balaur uriaş care se zbătea, se încolăcea pe bara care limita teritoriul  ghişeului mititel la care trebuia să-ţi primeşti „premiul” (cel mai adesea, să stătea la coadă, afară, la ghişee, special amenajate şi nu în interiorul magazinelor), căpăta dimensiuni înfricoşătoare, îi creşteau capete peste tot. Mă gândeam, pe atunci, cum se vede, oare, totul de sus, de la Dumnezeu?
Eram precum câinii înfometaţi. Se ţipa, se plângea, se împingea, oamenii mârâiau unii la alţii, nemaicontând că, de altfel, erau vecini buni sau că, vreme de o noapte sau o jumătate de zi, jucaseră table împreună sau îşi povestiseră viaţa, de-a fir a păr.  O, dar ce dulce era victoria când reuşeai să ieşi, de la coadă, cu bucăţica ta de „ceva”! Aproape că nici nu mai conta că a doua zi urma să o iei de la capăt. Astăzi, punctaseşi!
Era mai dificil în preajma sărbătorilor. Atunci se formau mai multe cozi şi, oricum, era nevoie de mai mult decât reuşeai să drămuieşti de obicei. Ce să faci, de exemplu, de Paşte cu doar zece ouă, câte se dădeau „de persoană”? De persoana care stătea la coadă, nu de numărul de persoane care te aşteptau acasă. Noi eram şase. Atunci, de sărbători, trebuia să inventezi stratageme, să ai planuri de atac să cumperi căt mai multe, să faci slalom printre cozile care se formau în paralel.
De obicei, eu stăteam singură la cozi. Părinţii mei erau la serviciu. Mi se alătura, câte unul dintre ei, după ce se întorceau. Dacă mai aveau de ce.
Îmi amintesc ce fericite eram eu şi mama, odată, înainte de un Crăciun, tot la o coadă la ouă, când, am reuşit să luăm 30 de ouă şi nu 20 (zece de persoană, da?): era frig, era iarnă, se întunecase, se stătea afară, la ghişeu. Mama, cu îndemânare, „a cerut” o dată „raţia”, cu o mână fără mănuşă, a plătit repede şi, cu rapiditatea unui „magician”, a mai „cerut” o dată, cu mâna înmănuşată. Şi, culmea, i-a şi mers! Cu celelalte 10 ouă care mi se cuveneau mie – aveam 30! Wow, ce victorie!
Altădată, într-o vară, îmi petreceam vacanţa, ca de obicei, la cozi. Şi noi, copiii, aveam misiunea de a alerga după orice maşină ce arăta a maşină „de marfă”, să vedem ce a adus şi să dăm „alarma” la coadă. Ei, bine, după o astfel de maşină, am alergat şi eu. M-am dus şi l-am întrebat pe „nenea” ce a adus. „Nenea” mi-a răspuns să urc în maşină dacă vreau să aflu. Atunci nu ştiam, exact, de ce spune asta. Aveam vreo 12 ani şi o rochiţă cu volane
. Am intuit, doar, că nu e în regulă. Şi am fugit mâncând pământul. La coadă, nu am putut să răspund nimic celor care aşteptau veşti. Amuţisem şi plângeam în gând (vorba băieţelului meu care mi-a zis, într-o zi, că el, câteodată, când e supărat, plânge în gând).

Ei şi povestea ar putea continua…

Avion, cu motor,                                                                                                                 ia-mă şi pe mine-n zbor,                                                                                                 să mă fac…

Îmi vreau copilăria înapoi!

16 comentarii

Din categoria copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse, remember, ţară