Mai ştiu şi eu ce să mai vreau?
Mă năpădesc atâtea gânduri,
în minte mi se-nvălmăşesc, la harţă se tot iau
şi mi se aşează-n suflet, rânduri-rânduri…
Mai ştiu şi eu ce să mai simt?
Mă copleşesc dureri, atâtea
şi vreau să mă ascund, chiar să mă mint,
că, poate, într-o zi, vor dispărea…
Mai ştiu şi eu ce să mai spun?
Atât de mică, sub un cer atât de mare
şi foc mi-e sufletul, cuvântul fum,
ce-şi caută, spre alte lumi, cărare…
Mai ştiu şi eu ce să mai cred?
O luptă e iubirea.
Mă voi regăsi, de-am să mă pierd,
îmi voi împlini menirea?
Noaptebunacopii's Blog 
Reusita poesia…..se simte starea ta spirit si emotia care te invaluie ……la cat mai multe capodopere de arta…pup!
Merci, dragul meu, te pup!
Minunate versuri, splendide mesaje !
Merita arhivata poezia si de aceea , cu acordul domniei tale am preluat-o si postat-o pe
http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/01/31/
O zi minunata !
Cu stima si respect,
Aliosa.
Nu pot spune decât mulţumesc!
Carmen, spune-mi, te rog cum să te ajut şi voi încerca. 🙂
imbatat de iubire…
o tema profunda si de o importanta covarsitoare, cerd ca la un moment sau altul fiecare ne framantam cum si ce sa facem, sa ne dea Dumnezeu intelepciune sa ne implinim menirea, felicitari, fff frumoasa poezia!
Mulţumesc, Roxana, mă bucur că ţi-a plăcut! Da, este adevărat, fiecare dintre noi se caută, se reinventează, se autodepăşeşte, încearcă să se înţeleagă, îşi caută drumul, rostul, menirea …