Arhive pe etichete: vânătoare

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

Reclame

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Miaunel la vânătoare (Poezii pentru Victor, poezii pentru copii)


Pisoiaşul Miaunel
A plecat la vânătoare,
Tot pândeste un şoricel,
Să-i apară pe cărare.

Miau, miau, miau, în sus şi-n jos,
Miau în stânga, miau în dreapta,
Şoricelul cel sfios
Nu vrea s-apară şi gata!

Miaunel e supărat,
Că foamea îl cam apasă,
De trei zile n-a mai mâncat,
Vrea un şoricel la masă.

„Of,  tare-i greu să fii mic,
– Se plânge Miaunel -,
Să n-ai noroc, să n-ai nimic,
Nici măcar un şoricel…!

Miauuu, vreau un şoricel!”
Se aude un tânguit-n vale,
Dar tot ce făcea Miaunel
Era să se plângă pe cărare.

Nu tu mers târâş în iarbă,
Nu tu tactici meşteşugite,
Numai văicăreli în barbă
Şi mişcări negândite.

„Miau, dacă aş fi acum mai mare,
Aş avea o altă soartă
Şi aş avea acum mâncare:
Şoricei  şi caşcaval – o roată!”

De sus, de pe o crenguţă,
Îl privesc distraţi,
Un cintezoi şi o stăncuţă
Care-i strigă amuzaţi:

„Nu-i totul să fii mare.
Chiar dacă eşti mic,
Problemele au rezolvare,
Numai să gândeşti un pic!”

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii pentru copii