Arhive pe etichete: bunici

Copilul din flori – partea a II-a –


Andrada rămase lipită de gard, neîndrăznind să facă nicio mişcare. Îi venea să plângă, dar nu voia să le supere şi mai mult pe bunică-sa şi pe mătuşă.

–          Andruţă, mumă, hai să mâncăm! Hai, mumă, că e amiaza şi nu mâncarăm nimic. Mă omoară mă-ta, că zice că te ţin nemâncată.

Îşi aminteşte că a intrat în cunia mică, în vârful picioarelor. Marioara stătea pe pat, cu capul plecat. Părul îi acoperea faţa plânsă, iar mânile şi le ţinea în poală, cu pumnii strânşi.

–          Iartă-mă, mămică, iartă-mă, te rog, iartă-mă! Am fost o proastă. Am crezut în vorbele lui …

Spunea că o să mă ia şi că o să ne fie bine. Că vom avea bătătura plină de copii, că o să te ajutăm şi pe tine, să nu mai munceşti la colectiv, sau la oameni, prin sat, cu ziua. Nu am ştiut, mămică, nu aaam ştiu-uu-ttt, ăăăă!

Suspinele, ca nişte sughiţuri, îi făceau pieptul să urce şi să coboare, într-un du-te-vino ce parcă îi tăia respiraţia. Tanţa nu zicea nimic. Scoase, din cuptorul plitei, pâinea mare, rotundă, unsă cu roşii, coaptă în ţestul din curte, în dimineaţa acelei zilei, pe care o învelise într-un ştergar cu ciucuri. O rupse în două. Jumătate o puse pe masa mică şi ovală, cu trei picioare, ce trona în mijlocul bucătăriei de vară, iar cealaltă o înveli în acelaşi prosop şi o băgă înapoi, în cuptor. Vara, când nu folosea soba cu plită, cuptorul ţinea loc de dulap. Mai puse trei străchini de lut, pline cu fasole bătută, sparse cu pumnul o ceapă de apă, o frecă repede cu sare mare şi spuse scurt:

–          Hai, mâncaţi! Vorbim dup’aia!

Nici n-apucaseră să bage lingura în fasole, că auziră strigând la poartă:

–          Tanţoooo, Tanţo, eşti acasă? Hai că venii o ţâră pân’ la tine!

Nu era nevoie de invitaţie specială pentru ca Fila lu’ Bâzdoacă să intre în curte şi, apoi, în casă. Ca în fiecare zi, îşi făcea drum spre fântâna satului, cam pe la ora la care ştia că vecina ei punea masa. Că, mâncarea ca mâcarea, dar, cu siguranţă, îi pica un păhărel de ţuică, sau de vin de buturugă. Ştia ea că Tanţa mai primea de la oamenii pe la care lucra şi nu era „fomeie” zgârcită. Şi nimereala asta, tocmai la momentul mesei, devenise tradiţie. Se ducea la fântână, îşi umplea „canta” cu apă, o lăsa în curte, lângă poartă şi venea să se aşeze direct la masă. Într-una dintre zile, când încă nu apucaseră să pună masa – cam greşise ţaţa Fila calculele – şi nu se dădea deloc dusă şi vorbea şi vorbea, ca o meliţă stricată – sau ca o clanţă, cum spunea bunică-sa – doar-doar o scoate Tanţa bunătăţile pe masă, Marioara iese în curte şi, după puţin timp, începe să strige:

–          Ţaţă Filăăă, vino repede că-şi băgă mâţa botu’ în canta matale!

–          Aoleo, aoleo, fir-ar ele alimănite de mâţe, cu botul lor! Trebuie să mă duc iar la fântână, acuş şi, vai de mine, ce mă mai dor şalele!

Femeie cu frică de Dumnezeu, ţaţa Fila nu drăcuia niciodată.

Marioara doar o păcălise pe Fila. Nu văzuse nicio pisică băgându-şi botul în apa ei, dar i se făcuse foame şi îi era clar că maică-sa nu va scoate nimic pe masă, până nu pleca vecina. Şi că nici vecina nu s-ar fi lăsat altfel dusă.

Acum, însă, tânăra nu mai avea chef de glume şi nici nu-i păsa dacă ţaţa rămânea să mănânce sau nu la ele.

–          Auzi, Tanţo, venii într-un suflet să-ţi spui că auzii prin sat ce făcu Iepure. Mânca-l-ar bubele dulci, şi pe el şi pe cârlanu’ de fi-su! Lasă, Marioară, mamă, lasă, că n-ai fi tu singura care o păţii. Uite şi Lionica Mariţei făcu un copil din flori şi acu’ e măritată, la casa ei şi ce bine o nimeri! Îi creşte ăla copilu’ ca când ar fi al lui. Eu venii să vă spun că ştiu la Boca pe unul, are vro 40 de ani şi e neînsurat. Dacă vrei, Tanţă, mă duc la el şi-l aduc în peţit. Că, dacă nu s-a-nsurat el până acu’, ce n-o să-i placă aşa copilă fragedă cum e Marioara noastră? Că vorba aia, frumoasă e, harnică e, nu sunteţi nici chiar sărace lipite pământului…  O ţâră de zestre oi avea tu să-i dai fetii.

–          Uite ce e, ţaţă Filă – era mai bătrână, îi spunea „ţaţă” şi nu doar pe nume – eu nu-mi bag fata slugă la nimenea. N-o dau pe mâna unuia mai bătrân ca ea cu atâţia ani. Lasă, că aşa cum crescui cinci şi, uite, acu’ o cresc şi pe-a fie-mii Carolina – şi făcu semn cu capul spre Andrada – o să-l cresc şi pe al Marioarei. Ciuda mea e că are sânge din sângele lu’ Iepure, atât!  Eu îţ mulţămesc, dar, du-te, acum, că avem multe la care  să ne gândim. Uite, îţ pusăi în traista asta o kilă de ţuică, un colţ de pâine şi nişte făsui.

–          Bo’daproste, Tanţă, bo’daproste. Dară mă duc, atunci. Dacă te răzgândeşti, să mă anunţi, că ştii că am mână bună. Am mai peţit şi pentru alţii.

După plecarea Filei, s-au apucat să mănânce. Nu se auzea decât zgomotul lingurilor de aluminiu la contactul cu străchinile şi bâzâitul muştelor, ce roiau pe deasupra lor, până ce cădeau în pliciul ce atârna de lampa cu oglindă, prinsă în tocul ferestrei. Marioara ducea lingura spre gură şi-o-ntorcea spre strachină tot plină, ca într-un gest mecanic. Doar îşi atingea buzele cu ea, fără să mănânce.

–          Mănâncă, Marioară! Copilul ăla nu are nicio vină. Trebuie să vină sănătos pe lume! Mănâncă, om scoate-o noi la capăt, într-un fel.

Tolănită în fotoliul ei, Andrada se minuna acum, la atâtea zeci de ani distanţă de atunci, cum de a putut reţine, la cei patru-cinci ani pe care îi avea, această poveste, cu atât de multe amănunte. Dar fusese un copil precoce, pe care cei din jurul ei au tratat-o mereu „ca pe un om mare.” Dintotdeauna a fost atentă la oamenii ce-o înconjurau, sau pe care îi întâlnea, îi plăcea să-i observe, să-i asculte, ba chiar se băga în discuţiile lor, de-o apostrofa bunică-sa să „nu se mai bage ea în gura ălor mari”. Îşi aminteşte cum, înainte să afle că mătuşa ei va avea un copil, în timp ce ele erau plecate la târg, în satul învecinat, pentru că întârziau şi i se făcuse foame, şi-a prăjit singură un ou ochi şi, după ce a mâncat, s-a dus şi a adunat iarbă din grădină, a tocat-o, a amestecat-o cu mălai şi apă, a pus-o la fiert şi apoi a hrănit raţele. A făcut exact cum văzuse la bunică-sa. Nu-şi mai aminteşte, însă, cum şi cu ce a aprins focul. Gândul îi zbură înapoi, spre Orodelul primei ei copilării. Povestea Marioarei, deşi atunci nu şi-o putea explica, o marcase.

A doua zi de dimineaţă, Andrada, care dormea în odaia „bună” din casa mare, cu mătuşă-sa, în timp ce muma dormea în cunie, auzi vorbindu-se sub geamul ce dădea spre uliţă. Îl deschise şi le văzu pe Saveta Iepure şi pe bunică-sa.

–          Uite, la ce m-am gândit eu, Tanţă! Că să ştii că nu suntem oameni răi, dar nu pot să-l las pe Fane să se-nsoare, că e prea crud. Cunoaşte sor’mea, Liliana, pe una la Craiova care ar putea s-o ajute pe Mărioara să …. ştii tu … să-l … lepede. Şi Saveta coborî  vocea la ultimele cuvinte. Dacă ar fi auzit-o careva şi ar fi spus-o la miliţie, ar fi intrat toate la puşcărie.

–          O-le-le, dar ce-ţ trece prin cap, Saveto! Cum oi credea tu că-mi fac aşa păcate? Sau că-mi trimit fata la moarte? Ia, du-te tu şi nu ne duce nouă grija, dacă de-atât eşti în stare, că le-o rândui el, Dumnezeu, şi pentru noi. Du-te, Savetă, du-te, că-mi ajunge răul de mi-l făcurăţi! Dumnezeu e mare, iar Vică al tău n-o să scape nepedepsit, ascultă la mine! Că ştiu că el e tartorele!

Zilele de vară treceau, una după alta, ca trase la indigo. Satul mic de câmpie, străjuit de corcoduşi roşii şi de mălini îşi trăia viaţa monoton, între muncile la câmp şi la Colectiv şi bârfele din grupurile ce se strângeau pe la porţi, care cum se împăcau bine, sau după cum se certau. Povestea Marioarei făcuse înconjurul, dar oamenii o priveau cu milă şi cu înţelegere, mai ales cei care aveau, la rândul lor, fete-n bătătură. Îl acuzau pe Iepure că se băga „în fericirea copiilor” şi o căinau pe Tanţa, „amărâta, multe a mai pătimit la viaţa ei! Poate, dacă ar fi avut şi ea picior de bărbat la casă, lucrurile ar fi stat altfel!”

Până într-o zi, cam la o lună de la vizita bunică-sii şi a Marioarei la vecini, când, trecut fiind de ora trei după-amiaza, Andrada, care culegea romaniţă în faţa porţii, o vede pe Saveta ieşind în uliţă. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în zare, spre capătul satului dinspre ieşire, spre câmp, spre Colectiv. Vică al ei nu venise acasă şi nu ştia ce se-ntâmplase.

–          Bună ziua, tanti Saveta! o salută bărbatul ce trecea pe lângă ea.

–          Bună ziua, Gheorghiţă! Pe Vică al meu nu-l văzuşi? Că trebuia să vină de vro oră acas’ şi ete că nu veni.

–          Îl văzui la amiz’, când ne oprirăm să mâncăm. Zisă că, după ce mănâncă, o să stea o ţâră întins în căruţă că parcă îl ia cu ameţală. Dar, de-atunci, nu-l mai văzui, că mă chemă ingineru’ la el şi plecai de la câmp. Las’, tanti, că vine el, acuş.

Saveta intră-n curte. Mai ieşea, din când în când şi se uita în zare. Vică al ei nu mai apărea. La un moment dat, îşi făcu apariţia caruţa lor şi Saveta răsuflă uşurată. Însă, uşurarea ei nu ţinu mult. Căruţa se apropia, dar Vică nu se vedea nicăieri. Ajuns în faţa porţii, calul se opri singur. Saveta începu să ţipe. În căruţă, Vică zăcea cu faţa în sus, murdar de bălegar, din cap, până-n picioare şi fără să mişte. Din urmă, veniră spre ea doi consăteni, ţinându-şi în mâini pălăriile lor ţărăneşti, pe care le striveau cu degetele  murdare de pământ.

–          L-am găsit mort, lângă căruţă, căzut cu faţa-n bălegar, tanti! Când să plecăm, văzurăm căruţa şi ne mirarăm că “uite, băi, Nae, nea Iepure nu plecă, încă!” Când ne apropiarăm … Dumnezeu să-l ierte! Hai, tanti, să te ajutăm să bagi căruţa în curte şi să-l ducem pe nea Vică-n casă.

Lumea începuse deja să se strângă, care la poarta Iepureştilor, care privea din curţi, peste garduri. Liniştea de până atunci era sfâşiată de murmure şi mirări. Clopotele începură să bată.

–          Deh, Dumnezeu nu doarme. Când s-a râs de biata Tanţa şi de copila aia a ei, nu s-a gândit că nu face bine? Vezi, ţaţo, vezi? Avu dreptate Tanţa când îi zisă că va muri cu gura în căcat. Cine ar fi crezut? se auzeau vorbele celor din jur.

Speriată, Andrada fugise în curte. Din spatele porţii, bunică-sa îşi făcu o cruce mare, apoi le luă pe amândouă de mână şi le băgă în casă.

                                                                                  Va urma

                 Partea I, aici

Partea a III-a, aici

 

 

Reclame

3 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, proză

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)


Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

4 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, proză, viaţă

D’ale lui Victor


Miliarde de inimi

– Mami, eu am zeci de inimi, tu ai miliarde!
– Dar, de ce am eu miliarde, puiule?
– Pentru că tu eşti specială!

Mamaie e leneşă

– Mami, să ştii că mamaie (n.m: mamaie e mama mea) e cam leneşă.
– Cum adică e lenesă, de ce?
– Păi, nu merge la serviciu.
– Mamaie e la pensie, dragule!
– Păi, să meargă la pensie.
– Pensie, tocmai asta înseamnă, că nu mai merge la serviciu, după ce a muncit o viaţă întreagă.
– Daaaa? Atunci, abia aştept să ies şi eu la pensie, să mă pot juca toată ziua!!

Din cărţi

La televizor, reclama unei cărţi de psihologie aplicată: „Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”. Victor ascultă promo-ul şi izbucneşte:
– Ce prostie! Păi, ce, mami, tu eşti o mamă aşa de bună pentru mine pentru că ai citit în cărţi?!

Nu vreau copii

– Mami, eu nu vreau să am copii, când voi fi mare!
– De ce, puiule?
– Păi, să stau toată ziua de fundul lor? „Hai, să mănânci, treci la nani, strânge jucăriile, îmbracă-te” şi să nu am timp deloc să mă joc? Dar, ce mă fac dacă soţia mea o să vrea copii? Îi spun să-i facă singură!

25 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă

D’ale lui Victor…


De kiki, de miki…

Ieri, îl întreb pe Victor ceva de genul „… de ce nu ai făcut…?”, la care el îmi răspunde prompt:
– De kiki, de miki, de 3 lei ridichi.
Înainte să mai apuc a spune ceva, adaugă:
– Cu TVA, că, altfel, ar fi prea ieftine…

Victor, cavaler Jedi…

De ceva vreme, i-a intrat în cap fiului meu că este cavaler Jedi. Evident că şi mie îmi convine, că plusez cât pot: un cavaler jedi face asta, nu face ailaltă, ştiţi voi cum e… Ei, dar un cavaler Jedi nu este un cavaler adevărat dacă nu are momente de meditaţie şi concentrare. Într-unul din astfel de momente, ieri, în maşină, când ne întorceam acasă de la bunici, se aşează în poziţia „lotus” şi începe concentrarea. Stă ce stă, după care schimbă poziţia mânuţelor a „rugăciune”, se concentrează ce se concentrează, după care îl aud: „Gata, m-am plictisit! Ce e aia să te concentrezi într-un spaţiu închis?!”

7 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, D'ale lui Victor, de suflet...

D’ale lui Victor – Moş Crăciun, deconspirat


De Crăciun, am fost la părinţii noştri, atât ai mei, cât şi ai soţului meu. Ajunul l-am petrecut la socrii mei. Deci, Moş Crăciun acolo ne-a căutat, mai ales pe Victor. Pentru că soacrei mele tare mult îi place rolul acesta, am decis să fie ea „Moş Crăciun.” Zis şi făcut. Aşa că am pornit la deghizat: jos cercei, lănţişoare, machiaj, pus costum, fes, barbă, obraji şi nas roşu, sacul cu cadouri. Desigur, buni G. – soacra – a trebuit să plece să-l aducă pe Moşul. Numai că, nu ştiu cum, nu s-au întâlnit şi a trebuit să-i deschid eu uşa Moşului şi să-l invit în sufragerie. Victor s-a emoţionat imediat şi a venit la mine. Simţeam cum îi bate inimioara, ca o pasăre speriată. Cu toate acestea, îl cerceta cu mare atenţie pe Moş Crăciun. I-am cântat împreună un colind, după care, fiecare ne-am primit cadourile. După ce şi l-a primit pe al lui, s-a dus la taică-său şi i-a şoptit:
– Tati, Moşul ăsta seamănă cu buni. De fapt, cred că e chiar buni, că, uite, are barbă falsă!
Moş Crăciun a plecat cu un: „Ho-ho-ho, am plecat dragul moşului!”, cât s-a putut de „masculin”.
Eu l-am condus la uşă şi am plecat, bineînţeles, după buni care se „rătăcise”. Odată recuperată, a fost „apostrofată” de către toţi:
-Buni, unde ai fost, că a venit Moşul şi nu te-a găsit?
Victor, însă, îi zice:
– Degeaba, că buni a fost Moş Crăciun!
A trebuit să-i explicăm că, în timp ce noi eram pe drum, venind de la Bucureşti, moşul a venit, nu ne-a găsit, i-a lăsat bunicii cadourile şi un costum ca al lui şi a rugat-o să-l ajute.
Nu cred că am fost prea convingători.
În seara de Crăciun, Victor o roagă pe buni să-şi pună costumul Moşului, din nou şi să joace „sceneta” încă o dată. Ceea ce buni a şi executat, evident. După ce sceneta a luat sfârşit şi Moşul a redevenit buni, Victor îi zice:
-Buni, unde ai fost că a venit Moş Crăciun şi nu te-a găsit!

28 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., sărbătoare

O ultimă…


Stătea pe prispa casei bunicilor, gândindu-se la ceea ce lăsase în urmă. Acum câteva zile, viaţa ei era perfectă: era cu bărbatul ideal, avea job-ul dorit şi nu-i lipsea nimic. Dacă cineva i-ar fi spus că toate acestea se vor sfârşi într-o singură clipă, i-ar fi zis că e nebun. Se simţea ca şi cum ar trăi un coşmar din care nu putea ieşi. Ar fi vrut să plângă, dar avea ochii uscaţi. De la radioul vechi, se auzea: O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră. Îşi aprinse şi ea una. Era ultima.

Aceasta este proza arhiscurtă cu care am participat la cea de-a V-a etapă a concursului organizat de Călin. De data aceasta, tema a fost „ţigara”.

Vă voi da de ştire despre votare, că ştiu că abia aşteptaţi să-mi votaţi capodopera. 😛

Şi, ca drept mulţumire, vă las cu Mirabela Dauer. Să nu spuneţi că nu vă place, că este on topic. 🙂

17 comentarii

Din categoria proză