Arhive pe etichete: păsări

La mijloc de drum


S-a copt toamna din privirea mea.
Are gustul castanelor adormite în spuză
şi forma frasinilor îmbrăţişaţi.

Şi-a făcut culcuş
într-un colţ de suflet
şi-mi mângâie gândurile obosite.

Mirările, mi le-a îmbrăcat
în frunze de nuc
şi mi-a împodobit întrebările
cu miere de soare
pârguit în lan.

Potecile-mi au mirosul ploii
cernute prin lumină …
Tăcerea-mi îşi cheamă
păsările înapoi,
pentru a nu uita să zboare.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., poezii, poezii proprii

De prin viaţă adunate …


Într-o dimineaţă, trecând pe lângă lucrătorii de la Rosal, care măturau strada, am observat că una dintre femei stătea mai retrasă, ghemuită şi plângea. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. S-a uitat mirată la mine şi mi-a răspuns:
„- Nu, doamnă, nu puteţi, dar vă mulţumesc frumos!” Cu demnitate, cu decenţă, ca o lecţie pentru mulţi dintre noi.

Trecând pe lângă cei din jurul nostru, fără a ne obosi să-i observăm, ne ignorăm, de fapt, pe noi înşine!
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi vrut împreună, ar fi creat doar cerul şi apele, şi munţii, şi păsările şi animalele …

7 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, recurs la prea multă realitate, viaţă

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse