Arhive pe etichete: animale

De prin viaţă adunate …


Într-o dimineaţă, trecând pe lângă lucrătorii de la Rosal, care măturau strada, am observat că una dintre femei stătea mai retrasă, ghemuită şi plângea. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. S-a uitat mirată la mine şi mi-a răspuns:
„- Nu, doamnă, nu puteţi, dar vă mulţumesc frumos!” Cu demnitate, cu decenţă, ca o lecţie pentru mulţi dintre noi.

Trecând pe lângă cei din jurul nostru, fără a ne obosi să-i observăm, ne ignorăm, de fapt, pe noi înşine!
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi vrut împreună, ar fi creat doar cerul şi apele, şi munţii, şi păsările şi animalele …

Reclame

7 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, recurs la prea multă realitate, viaţă

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a


Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂

16 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri

Pisicuţă, pis, pis, pis…


Mă grăbeam spre birou, întrucât eram în întârziere. Ajung la clădire, intru şi o tai pe scări în sus, la etajul unu, deoarece cheile erau la mine şi colegele mele mă aşteptau la uşă.
– Fii atentă, calci pe el! le-aud ţipând în cor.
Mă uit nedumerită la ele, mă uit la picioare şi văd o mogâldeaţă de pisoi, cu moacă de extraterestru, pitit pe una dintre trepte, parcă abia respirând. Mă duc, deschid uşa biroului şi dau să caut un corn, pe care-l lăsasem cu o zi înainte prin bucătărie, cu gândul să mă duc să-i dau să mănânce. Când deschid uşa biroului, mogâldeaţa, care nu ştiu cum de reuşise, se sperie şi începe să alerge crăcănat dinspre uşă, înspre trepte, precum un copil pe care l-ai prins ascultând la uşă şi dă să fugă. În momentul acela, m-am îndrăgostit de el. L-am luat în braţe, l-am băgat în birou şi l-am inchis în baie. Şefa mea încă nu venise, iar când a venit, nu am apucat s-o anunţ aşa încât, intrând la baie, se simte atacată de ceva. Mogâldeaţa prinsese curaj şi, cum ea era îmbrăcată într-o fustă lungă, care flutura la orice mişcare, pisoiul-extraterestru o „ataca”. Nu prea ştiam de ce l-am luat de pe scări, dar nu-mi venea să-l las acolo. Era cam prin octombrie-noiembrie 2000, cred, şi începuse frigul. Am început să mă rog de colegele mele să-l ia acasă, pentru că, dintre toate, eu eram singura care nu avea pe nimeni cu care să poată sta cât noi lipseam. Ba, mai mult, una dintre ele locuia la curte. Fiecare a găsit câte un motiv să nu-l ia. Eu nu-l voiam tocmai pentru că ar fi însemnat să stea mai mult singur, chiar şi în week-end-uri, că plecam la Vâlcea destul de des, iar, pe vremea aceea nu aveam maşină. Cum, însă, mi s-a făcut milă de el şi mi-era teamă să nu moară de foame şi de frig, am hotărât să-l înfiez eu, totuşi, făcându-i, astfel, o surpriză şi soţului meu, care era plecat într-o delegaţie. Zis şi făcut. L-am ţinut la baie toată ziua şi, când a bătut gongul, am plecat cu puricosul acasă. Îmi încăpea într-o palmă şi, bineînţeles, că a fost atracţia metroului. Dar, chiar era puricos. Odată ajunsă acasă, mă pun pe despuricat. A fost cea mai grea misiune. Să vă spun cum am făcut-o? Ei, bine, hai s-o spun: cu geamul deschis: „culegeam” purecii şi-i aruncam pe geam, că mi-era scârbă să-i omor. Mă gândeam că, stând la etajul 9, mor ei până jos. 🙂 După această operaţiune, la baie cu el. Cine credeţi că a devenit fan făcut baie în cadă? Biţi al meu. Că am uitat să vă spun, aşa l-am botezat: Biţi.
Aşa arăta pe vremea când era pisoi-extraterestru:

Din acel moment, a devenit un membru marcant al familiei: făcea baie cu mine – era înnebunit să se joace în apă şi cu spumă -, avea locul lui la masă, lângă mine, evident – cred că mă percepea ca pe mama lui, iar pe soţul meu ca pe un partener de joacă -, dormea în pat cu noi, fie în părul meu, fie pe picioarele noastre, fie la capul nostru.
Dimineaţa, învăţase care era cutuma: eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, îi puneam să mănânce şi, apoi, ne vedeam fiecare de ale noastre. În dimineţile când nu reuşeam să mă trezesc, venea şi mă pupa. De câte ori nu m-a salvat de la a întârzia de la serviciu! Pur şi simplu venea şi-şi lipea năsucul umed de obrazul meu şi mă trezea.

Mărturisesc, până să-l am pe Biţi, nu mi-am închipuit că pisicile pot fi atât de expresive, se pot dresa aşa uşor şi că poţi să comunici cu ele!
Dar, povestea nu se termină aici, va urma şi mâine.

40 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Între cer şi pământ


Aceasta este proza mea arhiscurtă pentru etapa a patra a concursului de PA-uri. Tema este „acoperişul”.

Ziua întreagă, stătea în căsuţa lui din copac. Îşi adusese acolo, soldăţeii de plumb, indienii de plastic, briceagul pe care-l primise cadou, cărţile cu Winnetou, Old Surehand şi Tom Sawyer, dar şi multe alte lucruri trebuincioase într-o astfel de locuinţă. Privea ore-n şir sătucul ce i se-ntindea la picioare, atent la fiecare mişcare: clipocitul Oltului, şerpuirea trenurilor, zarva oamenilor şi picoteala animalelor formau tabloul perfect, simţindu-se ca pe acoperişul lumii, între cer şi pământ.

Vă voi da eu de ştire, când şi cum cu votatul, mulţumindu-vă, totodată, pentru voturile voastre de la etapele anterioare. Mă înclin.  🙂

19 comentarii

Din categoria proză

Celălalt eu


Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.

Voi ce i-aţi fi răspuns?

20 comentarii

Din categoria ce credeti?, gânduri, proză

Azi, în curte, la bunica (Poezie pentru Victor, poezii pentru copii)


Azi, în curte, la bunica…
-Să vă spun ce s-a-ntâmplat:
Grivei alerga pisica
Şi, ţup, în faţă-le un brotac!

Hop şi, dintr-odată,
Totul s-a schimbat:
Şi Grivei şi Covată
Îl alergau pe brotac.

Mai încolo, la un pas,
Un răţoi şi-un piţigoi
Se certau de-un sfert de ceas,
Pe nişte mămăligă, un guguloi.

Mac, mac, mac, ţipa răţoiul,
Trăgând prada către el.
Cip-cirip şi piţigoiul
Ce nu renunţa defel.

Într-un alt colţ,
Moţăia o gainuşă.
Era pestriţă şi cu “şorţ”.
Lângă ea, o purceluşă.

Şi cinci purcei în jurul ei,
S-au întins cu toţi la soare,
Dolofani şi mititei,
Cu dungi negre pe spinare.

Mai încolo, lâng-un ţarc,
În altă parte a curţii,
Stătea mândră c-un gânsac,
Gâsculiţa Nuţi.

În jurul lor, cinci puişori
Găgăiau de zor,
Mititei şi albişori
Şi, zău, că aveau spor.

Un cocoş împintenat
Privea totul, cam de sus.
Şi cum sta cam încruntat,
Ce gândea, e greu de spus.

Un comentariu

Din categoria poezii, poezii pentru copii