Arhive pe etichete: pensie

Când bucuria stă în doi litri de lapte …


Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Reclame

Un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, mancarea cea de toate zilele, privind în jur, recurs la prea multă realitate

Întâlnirea


Se aşeză pe bancă, aşa cum făcea  la fiecare sfârşit de săptămână, de ani buni, de când ieşise la pensie. Parcul, scăldat într-o lumină caldă, curgătoare ca mierea din fagure, fusese luat cu asalt de părinţi şi copii. Îl iubea. Avea aproape aceeaşi vârstă ca şi el. Îi cunoştea fiecare alee şi, deşi, de-a lungul anilor, băncile fuseseră înlocuite cu altele, ştia toate locurile unde furase sărutări fetelor, sub clar de lună. Copilărise şi îşi trăise adolescenţa aici. Plecase la facultate, la Bucureşti, trăise o mare parte din viaţă acolo, după terminarea facultăţii, când începuse să-şi construiască, încet şi sigur, cariera de procuror în cadrul Procuraturii Generale, cum se numea pe atunci. Tot aici, când fusese detaşat în interes de serviciu, întâlnise dragostea vieţii lui. O frunză îl mângâie pe spate, în cădere. Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia soarelui tomnatec, cu voluptatea unui amant răsfăţat. În minte, i se contura, deja, subiectul următorului roman. De când ieşise la pensie, se apucase de scris. O făcea firesc, trăind prin şi odată cu personajele sale şi cu locurile pe care le descria.

Pavel!

Tresări şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care venea vocea bărbătească ce-l strigase.

– Pavel, atenţie la leagăn!

Zâmbi. În dreapta lui, la câţiva metri, lângă leagăne, o familie, cu un băieţel cam de vreo 4 ani, blond cu ochii negri, se juca veselă. Se bucură, ca un copil, când auzi că băieţelul avea acelaşi prenume, ca al lui. Nu ştia de ce, dar simţea că sufletul i se încălzeşte. Pe părinţi nu-i vedea, erau cu spatele spre el, implicaţi în misiunea de joacă şi supraveghere a mititelului. Dar vocea bărbatului ce işi strigase copilul i se părea cunoscută. Doar o impresie, probabil. I se făcu dor de fiica şi nepotul lui. Erau adulţi în toată firea acum, amândoi, dar erau departe, într-o altă ţară. După moartea soţiei, fiică-sa încercase să-l convingă să se mute la ei, dar nu s-a putut adapta vieţii de pe acolo. Aşa că, după pensionare, părăsi şi Bucureştiul şi veni în orăşelul acesta de munte, cochet ca o domnişoară la primul ei bal, şi se mută în apartamentul pe care-l moştenise de la mama sa.

La un moment dat, bărbatul ce strigase se întoarse cu faţa. Pavel înlemni pe bancă. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos, vrând parcă să-i sară de la locul lui. Îşi duse, instinctiv, mâna la inimă ca pentru a o opri din bătăile nebuneşti. Privindu-l pe bărbatul tânăr din faţa lui, parcă s-ar fi întors în timp cu 40 de ani şi s-ar fi privit în oglindă. Numai că tânărul era mult mai înalt.

Hai, la buni, iubitule!

Atunci o văzu şi pe ea. Apăruse din spatele chioşcului de jucării şi se îndrepta spre copil. Era la fel de frumoasă ca atunci. Ba chiar mai frumoasă. Chipu-i păstra, încă, prospeţimea de altă dată. Părea fericită şi era de-a dreptul îndrăgostită de nepoţel. Asta îi făcea ochii să strălucească. Cunoştea atât de bine strălucirea aceea, că-l durea.

“Imposibil”, gândi Pavel. Ca într-un joc perfid al vieţii, deşi locuiau în acelaşi orăşel, de ani buni, nu se întâlniseră. Aflaseră veşti unul despre celălalt, prin cunoştinţe comune, dar nu se întâlniseră. Până astăzi. Îşi amintea cum o cunoscuse, cum se îndrăgostise de ea, deşi era căsătorit, cum îşi trăiseră dragostea, pe ascuns, cum ea îl acceptase, cu bune şi rele. Toate se derulau în mintea lui cu o viteză uimitoare, care îl ameţea. Îşi mai aminteşte şi ziua în care i-a spus că este însărcinată şi că, fără el, sau cu el, ea va avea acest copil. Acela a fost sfârşitul relaţiei. Nu-şi putea permite să-şi piardă familia şi poziţia socială pe care o câştigase cu atâta muncă. Pe vremurile acelea, lucrurile stăteau cu totul diferit. A ajutat-o pentru o perioadă, apoi s-a distanţat, încetul cu încetul. Avea grijă să afle, totuşi, veşti despre ei. Dar atât. Viaţa îşi urmase cursul firesc pentru fiecare dintre ei, pe drumuri diferite.

Se ridică de pe bancă. În momentul acela, privirea tânărului o întâlni pe a lui. Îşi ţinea băieţelul de mână. Pe faţa bărbatului din faţa sa nu se mişcă niciun muşchi. Doar ochii căpătaseră nuanţa aceea de mare în furtună, pe care o cunoştea atât de bine…

Se simţi încovoiat şi mai bătrân ca oricând. Plecă spre casă şi ştiu că, din acea clipă, nimic nu va mai fi, cum a fost, în sufletul său. Toată laşitatea şi remuşcările, bine dosite atâta vreme, îl copleşiră acum irevocabil, muşcând din el fără milă.

28 comentarii

Din categoria proză