Arhive pe etichete: orfelinat

Punct şi tot înainte!


UPDATE:  Cei care doriţi să mergeţi la Centrul Pinocchio al sectorului 3, sâmbătă,  pentru a duce, împreună, donaţiile, vă rog să mă anunţaţi, cât mai repede posibil, întrucât mâine va trebui să trimit, către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a sectorului 3, o cerere, în care sunt obligată să menţionez toate personale ce vor fi prezente în Centru.
Vă mulţumesc!

Mâine se va încheia acţiunea de strângere a banilor din campania „Dau poezie, pentru mâncare!„. Până în acest moment, am strâns 1600 de lei. Pentru că încă mai aştept sosirea unor bănuţi, nu voi face publică, în acest articol, lista cu cei care au donat, lăsând acest lucru pentru una din zilele următoare. Mă voi limita doar la a vă mulţumi, cu plecăciune, tuturor celor care aţi înţeles care a fost scopul acestei acţiuni şi, prin urmare, v-aţi implicat, cu tot sufletul în promovarea şi realizarea ei. Toţi banii vor fi folosiţi pentru a cumpăra mâncarea necesară micuţilor. Azi am fost la Centrul de plasament, unde am discutat cu d-l Marius Anghel, directorul actual al acestuia, despre necesităţi. Astfel, am aflat că, în acest moment, în plasament, sunt 42 de copilaşi – 29 de băieţei şi 13 fetiţe – cu vârste între 2,6 şi 12 ani. Nevoile lor de hrană constau acum în alimentele necesare suplimentelor/gustărilor de seara şi pentru micul dejun – adică brânzeturi, lactate şi mezeluri, pentru că banii primiţi nu ajung şi pentru acestea, aşa încât, uneori, mănâncă doar pâine goală la aceste gustări de seară. În concluzie, toţi banii vor fi cheltuiţi pentru aceste alimente. Voi reveni, de asemenea, în articolele următoare, cu darea de seamă despre ce şi cât s-a cumpărat.

În altă ordine de idei, în principiu, vizita la micuţi va fi sâmbătă, 05 noiembrie 2011, ora 16,00. De aceea, pe toţi cei care sunteţi interesaţi să participaţi la ducerea donaţiilor şi să-i vizitaţi pe copii, vă rog să vă faceţi cunoscută intenţa în maxim trei zile, întrucât trebuie îndeplinite nişte formalităţi – fiind vorba de reguli foarte stricte legate de donaţii, vizite, etc.

Încă o dată, mă înclin în faţa voastră, în semn de mulţumire!

Reclame

5 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, mancarea cea de toate zilele

Dau poezie, pentru mâncare!


Vă mai amintiţi de copiii de la Centrul de plasament Pinocchio? Vă mai amintiţi că, în afară de faptul că aceşti copii au nevoie să fie vizitaţi, măcar din când în când, mi s-a spus că duc lipsă de mâncare?
De aceea, m-am gândit să vă cer – din nou – ajutorul: ofer, spre vânzare, cartea mea de poezii „Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.” şi, în funcţie de încasări, cel puţin jumătate din bani vor fi folosiţi pentru a cumpăra mâncare pentru aceşti micuţi.

poeziiPreţul cărţii este de 15 lei + taxe transport (Poşta Română, sau curier, in funcţie de preferinţe), cu plata ramburs. Pentru început, evenimentul se va întinde pe o durată de 30 de zile, cu începere de azi, 18.09.2011. Pe cei ce nu doriţi să cumpăraţi cartea, dar vreţi, totuşi, să vă implicaţi în acţiune, vă rog să o promovaţi (pe ea, acţiunea).

IMPORTANT: La sfârşitul acţiunii, voi face publice toate donaţiile, precum şi toate dovezile necesare îndeplinirii misiunii.

Pentru comenzi şi detalii, vă aştept aici, pe blog, pe facebook, la adresa http://www.facebook.com/event.php?eid=149983791761273, la numărul de telefon 0766.241.219 sau pe e-mail, la adresa  adelaonete@gmail.com.

Vă mulţumesc pentru oricum veţi vrea să-i ajutaţi pe copiii de la Centrul de plasament „Pinocchio”!

28 comentarii

Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, poezii

Ce zici, crezi că te-ai putea opri un pic?


Ştiu că eşti obosit(ă), grăbit(ă), îngrijorat(ă) pentru locul tău de muncă, pentru ziua de mine, ţi-e lehamite, eşti iritat(ă), nu ai niciodată timp – nici pentru tine, nici pentru prieteni şi, uneori, nici pentru familie. Ai vrea să te clonezi sau să inventezi un mecanism care să oprească timpul. Mai că-ţi vine să trimiţi o depeşă, cuiva, în cosmos, să facă ziua de 48 de ore. Ştiu toate astea. Le simt şi eu pe propria-mi piele. Dar ar trebui să mai ştii, că dincolo de lumea ta, există şi lumea lor: a copiilor singuri, cu sau fără probleme de sănătate, dar, cu siguranţă, cu traume. La fel sunt şi copilaşii pe care i-am vizitat astăzi, cei de la centrul Pinocchio 3. Zilele trecute, când am fost în „cercetare”, am stat de vorbă cu d-na Gabriela Gheorghe, psihoterapeut, psiholog şi directorul centrului. Mi-a povestit câte ceva despre aceşti copii. Despre dorinţa lor de comunicare, de a se simţi „normali”, de socializare. Sunt 45 de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, fete şi băieţi. Sunt împărţiţi în patru grupe de vârstă. Cele care-i „păstoresc”  sunt în număr de 24, asta însemnând tot personalul: de la spălătoreasă, bucătărese, etc. până la director. Cele 24 de „mame”, cum sunt considerate. Deşi merg la grădiniţe şi şcoli, copiii sunt, oarecum, marginalizaţi. Sunt altfel… Întrebând care le sunt nevoile, am aflat că, cel mai mult, se bucură când se petrece un pic de timp cu ei. Desigur, ca orice copil, apreciază jucăriile şi dulciurile dar: „…ştiţi doamnă? se bucură numai să vă vadă, chiar dacă nu le puteţi aduce nimic!” Asta mi s-a spus, atât de către d-na Gheorghe, cât şi de d-na administrator. „Au nevoie de oameni!”

De aceea, te întreb: ce zici, crezi că te poţi opri un pic din drumul tău? O dată pe lună, sau la două luni? Fie că mergi la Pinocchio, sau la Casa Buburuza, sau la oricare dintre astfel de plasamente din cartierul/oraşul tău, opreşte-te, cu o carte de poveşti sau cu o minge sub braţ! Ia-ţi şi propriul copil şi duceţi-vă să vă jucaţi împreună şi cu aceşti copii! Vei vedea că, la plecare, te vei simţi mai bogat, mai împăcat, mai bun. Copilul tău, la rândul lui, va avea parte de o lecţie de umanitate.

Din păcate, la noi în ţară, voluntariatul de acest gen nu are dimensiunile celui din alte ţări. Poate ar trebui să începem şi noi să fim mai deschişi unor astfel de experienţe. Dacă nu cu sufletul, măcar cu mintea. Copiii aceştia de azi, aflaţi în dificultate, vor fi adulţii de mâine, cu care atât noi, cât şi copiii noştri vom interacţiona. Şi vom avea aşteptări de la ei, uitând că noi nu am făcut nimic când au avut nevoie. Sunt părăsiţi de părinţi, dar şi de societate. Poate suntem tentaţi să credem că nu sunt responsabilitatea noastră. Dar, vrând-nevrând, sunt… Şi, dacă vrem, putem face ceva pentru ei, cu eforturi minime, dacă suntem mai mulţi.

Astăzi, când le-am dus cadourile, am stat puţin cu ei. Am stat noi, adică eu, precum şi Victor, împreună cu colegii lui de la Grădinţia  Bamboo şi d-nele educatoare, care s-au implicat în această acţiune, donându-le jucării, dulciuri şi hăinuţe, aduse de fiecare dintre ei. Le mulţumesc, din suflet, pentru asta. Aşa cum, cu reverenţă, le mulţumesc prietenilor care s-au implicat şi de data aceasta: prof. Cristina Cioacă, Daniel Gârbea, Marieta Filimon, Miruna Ştefănică, Liliana Luca, Magazinul de jucării IMAGINARIUM, colegului meu, Florin Chiuţă – care m-a ajutat, din nou, să duc lucrurile, precum şi celor din familia mea: Mihaela Scherer, Marilena Onete, Măriuca Macovei şi Tavi Angheluş, cu ajutorul cărora am reuşit să adun hăinuţe, jucării, alimente, fructe, cărţi. Vă mulţumesc tuturor şi vă îmbrăţişez cu dragoste.

 

P.S. Pentru cei ce doresc să se implice în astfel de acţiuni, ştiu unde să mă găsească. 🙂

10 comentarii

Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment

Campaniile continuă


Implică-te! Este mai uşor decât poţi crede! campanii umanitare (Click pe foto, pentru vizibilitate text) Notă: Afişul a fost realizat de către fratele meu, Tavi Angheluş.

65 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, eveniment, manifest, privind în jur, recurs la prea multă realitate

Copiii tuturor, copiii nimănui


Am ajuns acasă şi mi-am strâns copilul în braţe. Cu sufletul tremurând. Şi i-am mulţumit, din nou, lui Dumnezeu, pentru că îl am, că este sănătos, pentru că pot să-l ţin în braţe. Pe ei, nu are cine. Sunt copii speciali, cu nevoi speciale. Nu au greşit cu nimic, dar faţă de ei s-a greşit fundamental. Încă de la naştere. Sunt altfel. Dar, din păcate, nu în sensul bun. Sunt orfani şi bolnavi: cu grave deficienţe fizice şi psihice. Când am ajuns acolo, cu tot ceea ce au donat prietenii şi familia mea, ne-au ieşit bucuroşi în cale şi ne-au ajutat la căratul bagajelor. Erau fericiţi că cineva venise să-i vadă şi să le dăruiască ceva. Ne-au colindat. Au învăţat poezii special pentru noi. Dar s-au emoţionat şi nu le-au putut spune până la capăt. I-am aplaudat din toată inima. Să vă mai spun că m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în plâns? Chiar şi soţul meu. Cu toate problemele lor, sunt nişte copii frumoşi. 12 băieţi, de la 3 la 16 ani. Doi sunt imobilizaţi la pat, dintre care unul, de 5 ani, complet paralizat şi atrofiat. Imaginea lui ne-a sfâşiat sufletul. Copilul acela nu trăia. Respira şi-atât. Celălalt, de 15 ani, cred că avea hidrocefalie. Nu mă pricep prea bine şi personalul nu mi-a dezvăluit nicio informaţie, pentru că sunt ţinuţi de clauza de confidenţialitate. Doar ce pot eu aprecia, văzându-i. Ceilalţi aveau diferite alte dizabilităţi.
Mi-este foarte greu să descriu ce am simţit acolo. Dar bucuria lor sinceră şi copleşitoare, când au primit hăinuţele şi jucăriile, precum şi produsele alimentare, dulciurile, mi-a inundat inima. Unul s-a apropiat de mine,  m-a mângâiat şi m-a pupat pe păr. Timid şi parcă din altă lume. Toţi s-au manifestat într-un fel sau altul. Ne-au înconjurat, s-au prezentat, ne-au luat de mână, ne-au mulţumit.
Gazdele noastre, de aseară, d-nele Melania Tiţă – asistentă medicală şi Geta, ne-au arătat căsuţa acestor copii: patru dormitoare, un living, bucătărie, spălătorie. Casa a fost construită şi dotată din fonduri PHARE, acum peste 10 ani, cred. Tot de 10 ani lucrează şi Melania acolo. Este o muncă titanică şi-ţi trebuie tărie de caracter să poţi avea grijă de aceşti copii, zi de zi, să-i hrăneşti, să-i speli, să le fii aproape. Şi o fac cu dăruire. Sunt plătite cu câteva sute de lei pe lună. Din salariul lor, tot mai pot să le aducă acestor copii ce au nevoie şi nu primesc de la Primăria sectorului 1, sub a cărei tutelă funcţionează acest plasament: câte o jucărioară, şerveţele umede, pentru cei imobilizaţi la pat, etc. Totul se primeşte cu porţia aici şi la o anumită perioadă de timp. Din câte ştiu eu, dacă aş fi cerut pentru donaţii, o dovadă oficială, ştampilată, că le-au primit, acestea nu ar fi rămas în căsuţă, ci ar fi luat drumul unei magazii externe şi ar fi fost date cu porţia, cine ştie când şi cât. Aşa, le-am umplut frigiderul, cămara şi dulapurile de haine şi de jucării. Iar copiii s-au putut bucura de ele, fără condiţii şi restricţii. Pentru această bucurie, vreau să mulţumesc, cu toată dragostea mea, prietenilor ce au făcut-o posibilă: Marian Cruceru, Smaranda, Cezara, prof. Cristina Cioacă, fam. Doina şi Lucian Ghergheli, fam. Dana şi Florin Bodescu, fam. Sorin şi Dana Avram, fam. Ciuhăescu, Cristian Rill, precum şi familiei mele  – Marilena Onete, Mara Macovei, Tavi Angheluş, soacrei mele. Voi continua aceste campanii şi, de aceea, vă rog să fiţi alături de mine, de câte ori veţi putea, atât pentru aceşti băieţi, cât şi pentru alţi oameni aflaţi în nevoie.

Notă: poze nu am avut voie să fac.

32 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie, de suflet..., diverse

De ultimă oră şi URGENT!!!!


Tocmai  ce am aflat, de la o prietenă, despre Orfelinatul „Casa Buburuza”, din Bucureşti, str. Plaviei nr. 26-30, sectorul 1. În cadrul acestui orfelinat, tip plasament familial, finanţat de către Primăria sectorului 1, trăiesc 12 băieţi cu nevoi speciale (imobilizaţi la pat, sindrom Down, etc.), cu vârste cuprinse între 3 ani (un băieţel), 5 ani (2 băieţei, dintre care unul este imobilizat la pat) şi până la 16 ani, inclusiv. Fiica prietenei mele lucrează aici şi-i mărturisea că, anul acesta, Moş Crăciun nu are ce aduce acestor copii. Vă rog, din tot sufletul, pe toţi cei care puteţi să donaţi – orice, absolut orice – şi pentru aceşti copii, contactaţi-mă la nr. de telefon 0766.241.219, sau pe mail la adelaonete@gmail.com. Haideţi să ne strângem mai mulţi şi, cu câte puţin, fiecare, să ne gândim şi la aceşti copii, loviţi de viaţă, din toate părţile! Eu aştept un semn de la voi, vă mulţumesc şi mă înclin.

20 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie

O altfel de zi…


Aşa cum stabiliserăm, ieri am fost la Valea Plopului. Am reuşit, în cele câteva zile de campanie, să strângem donaţii, începând de la haine şi încălţăminte (pt. nou născuţi, copii, adolescenţi, adulţi), jucării, până la detergenţi, prosoape, hârtie igienică, vase, mâncare (ulei, făină, zahăr, mazăre, orez, pastă de tomate, paste făinoase, stafide, alune, fructe, bomboane de pom, esenţe, drojdie, biscuiţi, etc.) Noi, echipa Onete – Victor (băieţelul meu), George (soţul meu), Marilena (cumnata mea) şi eu – vă mulţumim, din suflet, celor care aţi participat la această acţiune: Marian Cruceru (un foarte bun prieten, pe care l-am „câştigat” datorită blogului, ce  nu locuieşte în ţară, nu mă cunoaşte personal, dar care mi-a trimis o sumă de bani, pentru această cauză – mulţumesc pentru încredere, Marian), precum şi tuturor colegilor cumnatei mele, de la Institutul de Biologie Bucureşti (ale căror nume nu le-am aflat, din păcate. Ştiu doar numele doamnei care a organizat strângerea de lucruri, în cadrul instituţiei – Cristina Mihalcea şi, absolut întâmplător, am mai aflat un nume: Carmen Voichiţă.) În situaţia în care voi mai afla şi altele, voi face un update acestui articol.

Ajunşi la Valea Plopului, am găsit sute de copii, de toate vârstele şi nu numai. Era o mare agitaţie, întrucât, spre bucuria noastră, veniseră foarte mulţi alţi oameni cu diferite donaţii, iar copiii erau implicaţi în preluarea şi depozitarea cadourilor primite. Privindu-i, le puteai citi viaţa pe chipuri. Indiferent de vârstă, toţi aveau aceeaşi expresie, aceeaşi privire mirată, suferindă, de neîncredere, parcă. Aveau aceleaşi trăsături înăsprite, care le dădeau un aer de îmbătrânire precoce. Acum erau veseli şi se implicaseră în acest du-te- vino al căratului. Unul dintre ei a venit la Victor şi i-a oferit sania să se plimbe cu ea. Un grup de tineri venise să-i colinde şi să se lase colindat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După ce am descărcat maşina, am fost conduşi într-una dintre casele în care locuiesc aceşti copii, pentru a vedea camerele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ce m-a impresionat până la lacrimi, a fost o întâmplare din camera celor mai mici dintre copii. Chiar la intrarea în cameră, într-un pătuţ, era un băieţel ce, aveam să aflu, are un anişor. Când însoţitoarea noastră a intrat în cameră, a întins mâinile pentru a fi luat în braţe. În acel moment, am intrat şi eu, iar micuţul aproape că mi s-a aruncat în braţe, din pătuţ, râzând şi bucurându-se de parcă ar fi văzut-o pe mama lui. Cum, la început am ezitat în a-l lua în braţe – pentru că nu ştiam dacă am voie şi, în plus, eram foarte rece, venind de afară – copilul s-a agăţat de mine şi, evident că, în clipa aceea, nu am mai rezistat şi l-am strâns la piept. Mi-a sfâşiat sufletul. Aş fi vrut să-l pot lua cu mine. Ca toţi ceilalţi, are o poveste tristă, dar nu am primit permisiunea să o fac publică. Aşa cum  nici poze cu el nu pot posta. Voi folosi doar una, în care nu i se vede faţa. 

 

 

 

 

 

 

Aici, tocmai repeta „tic-tac”, după mine. Când, cu greu, m-am putut dezlipi de el, nu mai voia să plece din braţele mele. O parte a sufletului meu a rămas acolo, la băieţelul acela cu ochii mari, migdalaţi şi cu un zâmbet cât tot universul, care mi-a dăruit, într-o clipă, cea mai pură şi necondiţionată îmbrăţişare. Mă voi întreba mereu ce face şi pe unde este. Oricum, îl voi mai vizita, cu siguranţă. Simt că face parte, cumva, din viaţa mea.

Cam asta a fost prima noastră vizită la Valea Plopului. Ne vom mai întoarce, pentru că, aşa cum ni s-a spus, vieţuiesc acolo 328 de suflete, care au nevoie, zilnic, să fie întreţinute.

Aşa arăta maşina când am plecat spre copii:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi aşa, când am plecat de acolo:

Am lăsat în urmă, o altfel de lume,  într-o altfel de zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Notă: Fotografiile au fost realizate de către soţul meu, George Onete. )

 

 

38 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie, călătorii, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet...