Arhive pe etichete: trecut

Copilul din suflet


Copilul din suflet îmi spune „înainte!”,
bătrânul din minte îmi spune „mai stai!”,
iar inima-mi se-mparte, în două, cuminte,
între un octombrie şi un mai.

Tăcut, m-aşteaptă viitorul,
prezentu-mi şopteşte să-l iubesc,
trecutul îmi este indicatorul
pe drumul ce, zilnic, păşesc.

Este târziu şi, totuşi, devreme,
încă mai sunt paşi de-nvăţat,
De-i uşor, sau greu, cine discerne?
E doar un simplu dans, ce pare complicat.

Copilul din suflet mă-nvaţă să râd,
bătrânul din minte mă-nvaţă să iert,
copilul din suflet mă creşte visând,
bătrânul din minte mă-nvaţă să plec…

Reclame

5 comentarii

Din categoria copil, poezii, poezii proprii, viaţă

Ar fi împlinit 37 de ani…


Se numea Irinel Ionescu. Era născut pe 03.12.1973. Azi, ar fi împlinit 37 de ani. Dacă ar mai fi trăit. Dar, Dumnezeu, destinul au avut alt plan pentru el. Pe 04.04.1990, a plecat definitiv. Avea 16 ani şi câteva luni. Se luptase 2 ani cu cancerul. Rezistase atât pentru că, toată viaţa lui, fusese un copil sănătos, puternic, plin de viaţă. Până la 14 ani, nici nu ştiuse ce înseamnă medicamentele. Din acel moment, însă, avea să afle ce era mai rău despre ele… Se pare că a fost o altă victimă a Cernobâlului. Nu s-a găsit altă explicaţie. Din păcate, nici măcar nu au descoperit de la bun început ce are. Poate ar afi avut şanse, deşi, pe vremurile acelea… Întrucât îi apăruseră nişte ganglioni la gât, l-au tratat de oreion şi l-au ţinut în Spitalul Judeţean Vâlcea, două săptămâni, înţepându-l cu penicilină. Apoi a ajuns la Elias. Coşmarul începuse… Ce poţi spune despre un tânăr de 14-16 ani? Avea atâtea de dăruit lumii acesteia, avea atâtea visuri, avea atâta viaţă în el… Fusese cel mai bun prieten al meu. Moartea lui m-a marcat şi m-a schimbat. M-a îmbătrânit. E atât de dureros să-mbătrâneşti cu o moarte!

După ce a plecat, i-am scris o „scrisoare”. În amintirea lui, voi reda câteva strofe:

–––––––––––-
Te strig şi îmi pare că tu îmi răspunzi,
deşi răspunsu-ţi se pierde în zare,
îţi spun ce mă doare şi ştiu că m-auzi
şi suferinţa-mi găseşte alinare.

Trăieşti în floarea ce-mi place s-o privesc,
trăieşti în steaua ce-mi zâmbeşte albastru,
trăieşti în tot ceea ce eu iubesc,
dar trăirea îţi este tăcută, de astru.

Trăieşti în clipa ce se naşte şi moare,
în steaua pură a sufletului meu,
trăieşti în mine, eu sunt moartă cu tine, în zare,
în legănarea blândă a nemuririi sufletului tău.
…………………………………………………………
În ochii ce, cândva, erau atât de albaştri,
citesc durere, întrebare, rugăminte
şi ştiu că mă priveşti, de sus, dintre aştri,
acum, când îţi scriu aceste cuvinte.

E toată puterea ce mi-a mai rămas,
privind, înapoi, la cel care ai fost,
cuvintele să-nvingă al despărţirii ceas,
când nimic altceva nu mai are rost.
…………………………………………
Pe crucea-ţi ce-mi sfidează durerea,
citesc al tău nume, ce, încă, mi-e drag,
cuvântu-ţi de altădată îl acoperă tăcerea
ce se pierde, încet, peste-al finitului prag.

(Scrisoare, 30.04.1990)

La mulţi ani, Irinel, oriunde vei fi!

17 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, remember