Arhive pe etichete: sărăcie

Veniți să vă pup mâinile!


Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

4 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, iubire, recurs la prea multă realitate

Când bucuria stă în doi litri de lapte …


Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, mancarea cea de toate zilele, privind în jur, recurs la prea multă realitate

Domniţă, nu luaţi lăptoşi?


Ea vindea „lăptoşi”, pe drumul ce urca spre Schitul Negru Vodă, din satul Cetăţuia, jud. Argeș. Ei stăteau cu ea. Ea, Mădălina, mama. Ei, Sorina – 10 ani şi Robert – 9 ani, copiii. Mai au un frăţior de 7 ani.

– Domniţă, nu luaţi „lăptoşi”?

Aş fi luat. Dar, nu cumpăr ciuperci, bureţi, etc., decât din surse foarte bine verificate.

– Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Şi i-am privit cu atenţie.

– Dar, un leu, ne daţi şi nouă? întreabă Robert.

Mai dădusem mulţi lei, celor peste 10 copii – tot ca ei – care ne înconjuraseră maşina, când ne-am hotărât să oprim şi să vizităm împrejurările. Nu a fost o excursie planificată. Ci doar un alt drum de întoarcere de la Rm. Vâlcea spre Bucureşti. Le-am dat şi lor …

– Robert! îl strigă maică-sa. Apoi, continuă: Domniţă, cu haine pentru copiii mei m-ai putea ajuta? Sau pentru mine? Suntem sărăci, aici… Este tare greu. Uite, vând şi eu ce pot să le iau o bucată de pâine. Nu avem unde munci. Soţul meu a vrut să meargă cu ziua, pe la oameni, la săpat de cartofi, da’ a tot plouat …

M-a cucerit cu această întrebare: „haine pentru copiii mei, nu ai?”

Nu mi-a cerut bani, ci haine pentru copiii ei…

I-am promis ferm că mă voi întoarce, cu tot ce voi putea pentru ei: haine, încălţăminte, jucării şi ceva alimente. I-am cerut numărul de telefon. Mi-a spus:

– Domniţă, dar vă rog să mă anunţaţi când veniţi, că, altfel, dacă vă vor vedea şi ceilalţi, se vor îngrămădi toţi … Se vor lua la bătaie, să apuce câte ceva … 

De aceea, vă rog, dragii mei: dacă aveţi ceva de donat pentru ei, anunţaţi-mă! Intenţionez să strâng cât pot de multe: atât de îmbrăcat/încălţat, cât şi produse alimentare/nealimentare. Ce spuneţi, vreţi să vă alăturaţi în această acţiune? Şi de această dată? 

Eu vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze!

– Doamna, da’ chiar veţi mai veni? Da’ când veţi veni? Tot într-o duminică? m-a întrebat Robert, când am dat să plecăm…

20140622_162641 20140622_162652

Scrie un comentariu

Din categoria campanie, copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., România, viaţă

„Viaţa noastră unde e, ce-aţi făcut cu ea?”


Ieri, la Real: un cuplu de pensionari. Ea se apropie de o cutie cu ochelari de soare. Pune o pereche la ochi.
– Cât costă?, o întreabă soţul.
– 10 lei.
– Pune-i la loc! De 10 lei, ne luăm cârnaţi.
Lăsând la o parte că acei ochelari nu ar trebui comercializaţi, că fac rău şi nu bine, mi-a venit să plâng.

Plec de la Real, spre piaţă. Cautând una, alta, mă plimb de la o tarabă la alta. La un moment dat, observ o doamnă în vârstă, cam în jur de 80 de ani, cred, îmbrăcată în negru, care se tot uita la legumele de pe tarabe. O urmăresc cu privirea. Face turul de vreo două ori, dar nu cumpără nimic. La un moment dat, mă apropii de taraba pe care o privea de la distanţă. Intru în vorbă cu vânzătoarea, pe care o cunosc, şi-i semnalez prezenţa doamnei. „- I-a murit soţul de curând.”, îmi spune. Apoi, o întreabă:
„- Doriţi ceva?”
„- Nu, mă uit, deocamdată.”, îi răspunde doamna. Şi rămâne uitându-se. Mă apropii de ea şi o rog să nu se supere că mă ofer să-i cumpăr nişte legume. Îmi spune că nu. La final, îmi mulţumeşte şi pleacă. Cu demnitate.

Plec dispre piaţă, spre casă. Pe trotuare, alţi bătrâni, sub soarele nebun de azi, încercau să vândă ce mai găsiseră prin casă: un bocanc scofâlcit, un ventilator ruginit, nişte umeraşe şi alte mărunţişuri… Cumpărători… deloc…

Asta esta imaginea unei ţări europene, a sec. al XXI-lea, mândre de democraţia, independenţa, libertatea, reformarea ei!!!!!!

Da, ştiu, cine nu este puternic, trebuie să iasă din sistem, nu? Nu rezistă decât deştepţii şi puternicii….

Voi, bolnavilor de ură, cum puteţi privi la toate astea, fără pic de tresărire? Când aţi fost ultima dată într-un sat sau într-un spital sau într-o şcoală? Când aţi vorbit ultima oară cu vecinul vostru?

Vă iluzionaţi că, dintr-un organism bolnav, sunteţi organul supravieţuitor? Sărmanii de voi! Rugaţi-vă să nu ajungeţi, niciodată, voi sau ai voştri, în situaţia în care să vă blestemaţi zilele şi, totodată, nu uitaţi că pământul se învârteşte!!!!!!

3 comentarii

Din categoria privind în jur, părinţi, recurs la prea multă realitate, România, viaţă, ţară

Românii – ca nişte ciute în bătaia focului


Aşa percep acum situaţia ţării, a noastră. După ce  au fost orbiţi de promisiuni electorale ieftine,  ca de farurile unei maşini, românii sunt, acum, ca nişte ciute în bătaia glonţului, speriate de moarte. Gonacii îşi fac bine treaba. Din păcate, până şi natura îi ajută pe hăitaşi. Mi se face sufletul ghem când văd cum Moldova s-a transformat într-o imensă întindere de ape, cum viaţa oamenilor a ajuns o banală statistică raportată la câţi l/m.p. de ploaie au căzut.

Vedeam cum, în Dorohoi, un tânăr i se plângea lui Boc. Naivul…

Vădit enervat de „nesimţirea” omului, premierul îi bâiguie ceva de genul: „Am vorbit cu primarul, o să facem….. Şi, apoi, peste tot în lume este greu.”, după care îi întoarce spatele.

Pe cei care vor supravieţui, îi aşteaptă sărăcia lucie.

În infinita-le înţelepciune, onor preşedintele şi al său guvern, au ciuntit salarii, au mărit taxe şi impozite, cu scopul salvării României. Deja, oamenii au început să-şi cumpere uleiul, pâinea, maşina de spălat, etc., din Bulgaria, Ungaria, etc.

Să existe un acord între România şi ţările vecine să ne restituie TVA-ul? Ca să se atingă scopul guvernului, nu de alta… Adică să ieşim din criză…

În altă ordine de idei – că se tot vorbeşte de solidaritatea românilor – oamenii, în general, n-ar face un gest să-i ajute pe ceilalţi. Şi mă refer aici la faptul că, în zonele afectate, cei care au fost mai norocoşi şi nu au fost afectaţi de inundaţii, stăteau şi se uitau, ca la spectacol, la pompierii şi jandarmii care se luptau cu sacii de nisip pentru îndiguire, sau la vecinii lor cum se chinuie să facă ceva să scape de furia apelor. Am aflat asta dintr-o ştire. În condiţiile în care, am înţeles că ei înşişi trecuseră prin aşa ceva, anii trecuţi…

Îmi vin, acum în minte, nişte versuri: „Vom mai fi mâine, vom mai fi?/Neputincioşi ne legănăm între noapte şi zi!” (le-am citat din memorie, s-ar putea să nu fie chiar exacte).

P.S. Ştie cineva unde este preşedintele? Poate ar trebui să oferim o recompensă găsitorului, nu?

12 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ţară

Nesimţirea – o molimă cauzată de virusul sărăciei?


Spuneam, la un moment dat, că nesimţirea nu are legătură cu sărăcia. Victor, nu numai că este de altă părere, dar, aproape m-a trimis la joacă, atât pe mine cât şi pe Pisica roz –  care a avut şi ea o abordare a subiectului – spunându-ne: „Rămâneţi la ocupaţiile voastre şi lăsaţi discuţiile fără rost despre fenomenele sociale de criză în seama oamenilor mari, da?„, întrucât el susţine că:  „Deci da, lipsa banilor influenţează asupra bunului simţ. Inclusiv oameni cu o moralitate ridicată pot suferi transformări. Pentru că lipsa banilor are repercursiuni asupra bunăstării. Atâta timp cât trăieşti decent îţi poţi direcţiona eforturile şi atenţia asupra spiritului, al moralului, asupra cultivării”. Găsiţi toată teza pe blogul său.

Deşi am avut o contrareplică la postarea-i, pe blogul lui, m-am simţit provocată şi mă încăpăţânez să-mi susţin punctul de vedere: nesimţirea nu are nimic de-a face cu sărăcia, ci cu lipsa de educaţie, civilizaţie, a celor 7 ani de acasă, în principiu. Eşti nesimţit sau nu eşti.  Nu contează că eşti sărăc sau mai puţin sărac.

Pentru a-mi putea argumenta punctul de vedere, va trebui să mă dau pe mine de exemplu. Se pot spune, probabil, multe despre mine, dar nu că sunt nesimţită. Nu am fost niciodată. Şi am avut o copilărie săracă. Am fost o familie relativ mare – eram şase persoane, dintre care trei copii. Părinţii mei au muncit din greu, dar nu au fost ajutaţi niciodată de nimeni. A trebuit să se descurce singuri, au muncit din greu, cum spuneam, dar nu am fost niciodată bogaţi. Erau şi vremurile cum erau… Mama îşi aduce aminte şi acum că i-am cerut odată piersici şi nu a avut bani să-mi cumpere. Eu am uitat. Ea nu. Dar ei nu au fost niciodată nesimţiţi, pe noi nu ne-au învăţat să fim nesimţiţi. Sau hoţi. Dimpotrivă. Îmi amintesc ce m-a certat bunica mea, când, în vizită la o prietenă a ei, lăsate singure în cameră, am găsit un ac cu aţă pe jos, l-am ridicat şi l-am pus pe o masă, de teamă să nu calce cineva pe el. „N-ai voie să pui mâna nici pe-un fir de aţă, niciodată, dacă nu este al tău!” , mi-a spus bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească! „Nu contează ce motive ai!”

Îmi aduc, de asemenea, aminte cum, când vânzătoarele se înşelau la rest, copil fiind, făceam calculul – pentru că trebuia să duc acasă restul corect şi, constatând că mi-au dat mai mulţi bani decât trebuia, mă întorceam şi-i dădeam înapoi. Şi nu s-a întâmplat o singură dată. Şi câtă nevoie de bani aveam pe atunci!

În timpul studenţiei, transformam ciorba de fasole, după ce ne săturam de ea, în mâncare de fasole. Abia ne ajungeau banii cu care veneam la examene – am făcut Dreptul la fără frecvenţă, pentru că nu mi-am permis să-l fac la zi. Trebuia să lucrez, să mă pot întreţine. Am lucrat la tribunal, judecătorie, notariat. Munceam din greu, iar banii abia de ne ajungeau (mie şi soţului meu) de pe o zi pe alta.

Însă, indiferent de problemele pe care le-am avut, indiferent cât de greu mi-a fost, nu am uitat niciodată de bunul simţ, de respect, de atitudine civilizată, în orice moment şi-n orice loc, cu oricine. Şi, ca mine, sunt convinsă că sunt mulţi alţii.

Oricât de drag mi-ai fi, Victor, nu am să fiu niciodată de acord cu tine. Şi, apoi, şi despre sărăcie se poate discuta mult. Ştii câţi aşteaptă cu mâna întinsă şi, aproape, îţi reproşează că ei sunt sărăci, dar, dacă îi pui la muncă, nu ştiu pe unde să se ascundă. Ştii câte case părăsite, de către saşi, sunt prin judeţul Sibiu? Ai auzit să se ducă cineva acolo şi să încerce să muncească o palmă de pământ? Nu, ei trebuie să stea la oraş şi să fie săraci, să-şi bea rachiul la ora 7 dimineaţa – pentru asta se găsesc întotdeauna bani -, să mănânce seminţe în parc şi să scuipe cojile pe jos, să acumuleze datorii la întreţinere, să înjure, să facă scandal, să miroasă locul în urma lor, etc., etc. Ei sunt ocupaţi să fie nesimţiţi, iar noi, ceilalţi trebuie să-i înţelegem şi, eventual, să-i compătimim.

Nu, nesimţirea nu este o molimă cauzată de virusul sărăciei.

Voi ce credeţi?

40 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?

Am plâns…


M-am uitat la ştirea cu protestul pensionarilor şi nu m-am putut abţine: am plâns. De fapt, încă îmi curg lacrimile… M-a durut cum îşi strigau disperarea şi cum se luptau cu jandarmii. „Ai şi tu, o mamă şi bunici”, striga o doamnă, jandarmilor.

„Voi muri ca un erou, pentru pensia mea!”, striga un domn.

Desigur, probabil, 80 %, dacă nu chiar mai mult, dintre ei au votat cu acest băsescu [sic!] al cărui cap îl vor acum, dar  nu mă pot abţine să plâng pentru umilinţa pe care o îndură acum.

Şi părinţii mei sunt pensionari…

Oare cum dormiţi, voi, băsescu, boc, udrea, videanu, blaga şi toţi ai voştri? Nu vă e frică de blesteme şi lacrimi?

15 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri