Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a

Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂

Publicitate