Arhive pe etichete: casă

Bucurie – o lecție pentru copilul meu


Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.

La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…

În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.

I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…

Reclame

Un comentariu

Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, natură

Străjerii


Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Nu-ţi închide niciodată toate ferestrele sufletului! Va lua miros de casă părăsită…

2 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, proză

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)


Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

4 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, proză, viaţă

Întoarce-te acasă…!


Întoarce-te acasă, frate român pribeag,
copiii ţi-au crescut, părinţii-s tot mai mici,
ai lăsat în urmă tot ce ai mai sfânt, mai drag,
eşti plecat de mult, de prea mult timp îi plângi…!

Întoarce-te acasă, frate român hoinar,
ţara-ţi e rănită, te cheamă-n ajutor,
chiar de pâinea are, câteodată, gust amar,

tot este mai dulce, lâng-al tău popor…!

Întoarce-te acasă, frate român tăcut,
te aşteaptă munţii tăi şi datina-ţi străbună,
te-aşteaptă glia şi locul unde te-ai născut,
întoarce-te acasă, frate român, cu inimă română!

Un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, părinţi, recurs la prea multă realitate, ţară

Căsuţa poveştilor – Când e iarnă, dragul mamei…


La mulţi ani, de Moş Nicolae! Să vă aducă, tuturor, zâmbete, sclipiri voioase în ochi, pace în gânduri şi căldură în suflete!

14 comentarii

Din categoria copil, de suflet..., La mulţi ani!, natură, poezii, poezii pentru copii, poezii proprii, poveşti

Bondărel şi casa umblătoare


Ce se vede, oare,
prin iarba verde şi deasă,
acolo-n depărtare?
Pare a fi o casă!”
 
Zise, în sinea-i, Bondărel,
curios, din fire.
„Ia să mă apropii niţel,
să mă uit mai bine!”
 
Şi, imediat, zbură,
spre casa din depărtare,
dar, mult se mai miră,
văzând că-i umblătoare.
 
Ceva nu-i în regulă aici!”
îşi spuse încruntat.
Imediat, două corniţe mici,
spre el, s-au înălţat.
 
Cine eşti tu, o casă cu picioare?
Hm, dar, mai bine, plec!”
„Nu, casa-mi este-n spinare,
iar, eu sunt Domnul Melc!”
 
„Domnul Melc? Eu sunt Bondărel!
Dar unde ai plecat?
N-ar trebui să te grăbeşti niţel?
C-aproape s-a-nnoptat.”
 
„He, he, he, dragul meu,
că s-a-nnoptat, nu-i supărare.
De ce crezi că m-am gândit eu
să-mi car casa în spinare?
 
Alunec, uşor, pe iarbă,
admir, ating, privesc,
eu n-am, dragă, nicio grabă,
când nu mai pot, mă odihnesc!”
 

14 comentarii

Din categoria poezii, poezii pentru copii