Arhive pe etichete: Biţi

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

Reclame

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Pisicuţă, pis, pis, pis…


Mă grăbeam spre birou, întrucât eram în întârziere. Ajung la clădire, intru şi o tai pe scări în sus, la etajul unu, deoarece cheile erau la mine şi colegele mele mă aşteptau la uşă.
– Fii atentă, calci pe el! le-aud ţipând în cor.
Mă uit nedumerită la ele, mă uit la picioare şi văd o mogâldeaţă de pisoi, cu moacă de extraterestru, pitit pe una dintre trepte, parcă abia respirând. Mă duc, deschid uşa biroului şi dau să caut un corn, pe care-l lăsasem cu o zi înainte prin bucătărie, cu gândul să mă duc să-i dau să mănânce. Când deschid uşa biroului, mogâldeaţa, care nu ştiu cum de reuşise, se sperie şi începe să alerge crăcănat dinspre uşă, înspre trepte, precum un copil pe care l-ai prins ascultând la uşă şi dă să fugă. În momentul acela, m-am îndrăgostit de el. L-am luat în braţe, l-am băgat în birou şi l-am inchis în baie. Şefa mea încă nu venise, iar când a venit, nu am apucat s-o anunţ aşa încât, intrând la baie, se simte atacată de ceva. Mogâldeaţa prinsese curaj şi, cum ea era îmbrăcată într-o fustă lungă, care flutura la orice mişcare, pisoiul-extraterestru o „ataca”. Nu prea ştiam de ce l-am luat de pe scări, dar nu-mi venea să-l las acolo. Era cam prin octombrie-noiembrie 2000, cred, şi începuse frigul. Am început să mă rog de colegele mele să-l ia acasă, pentru că, dintre toate, eu eram singura care nu avea pe nimeni cu care să poată sta cât noi lipseam. Ba, mai mult, una dintre ele locuia la curte. Fiecare a găsit câte un motiv să nu-l ia. Eu nu-l voiam tocmai pentru că ar fi însemnat să stea mai mult singur, chiar şi în week-end-uri, că plecam la Vâlcea destul de des, iar, pe vremea aceea nu aveam maşină. Cum, însă, mi s-a făcut milă de el şi mi-era teamă să nu moară de foame şi de frig, am hotărât să-l înfiez eu, totuşi, făcându-i, astfel, o surpriză şi soţului meu, care era plecat într-o delegaţie. Zis şi făcut. L-am ţinut la baie toată ziua şi, când a bătut gongul, am plecat cu puricosul acasă. Îmi încăpea într-o palmă şi, bineînţeles, că a fost atracţia metroului. Dar, chiar era puricos. Odată ajunsă acasă, mă pun pe despuricat. A fost cea mai grea misiune. Să vă spun cum am făcut-o? Ei, bine, hai s-o spun: cu geamul deschis: „culegeam” purecii şi-i aruncam pe geam, că mi-era scârbă să-i omor. Mă gândeam că, stând la etajul 9, mor ei până jos. 🙂 După această operaţiune, la baie cu el. Cine credeţi că a devenit fan făcut baie în cadă? Biţi al meu. Că am uitat să vă spun, aşa l-am botezat: Biţi.
Aşa arăta pe vremea când era pisoi-extraterestru:

Din acel moment, a devenit un membru marcant al familiei: făcea baie cu mine – era înnebunit să se joace în apă şi cu spumă -, avea locul lui la masă, lângă mine, evident – cred că mă percepea ca pe mama lui, iar pe soţul meu ca pe un partener de joacă -, dormea în pat cu noi, fie în părul meu, fie pe picioarele noastre, fie la capul nostru.
Dimineaţa, învăţase care era cutuma: eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, îi puneam să mănânce şi, apoi, ne vedeam fiecare de ale noastre. În dimineţile când nu reuşeam să mă trezesc, venea şi mă pupa. De câte ori nu m-a salvat de la a întârzia de la serviciu! Pur şi simplu venea şi-şi lipea năsucul umed de obrazul meu şi mă trezea.

Mărturisesc, până să-l am pe Biţi, nu mi-am închipuit că pisicile pot fi atât de expresive, se pot dresa aşa uşor şi că poţi să comunici cu ele!
Dar, povestea nu se termină aici, va urma şi mâine.

40 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse