Arhive pe etichete: tristeţe

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?

Scrie un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

Atât de muribunzi…


Suntem atât de trişti, Doamne, câteodată,
că uităm să iubim
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de singuri, Doamne, câteodată,
că uităm să trăim
şi murim. Puţin câte puţin.

Suntem atât de răi, Doamne, câteodată,
că uităm să iertăm
şi murim, puţin câte puţin.

Suntem atât de grăbiti, Doamne, câteodată,
că uităm să zâmbim
şi murim. Puţin câte puţin.

Atât de trişti
şi atât de singuri!
Atât de răi
şi atât de grăbiţi!
Atât de… muribunzi!

16.03.2010

3 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, privind în jur

Cum muşcă din mine!


Muşcă, din mine, tristeţea
hulpavă, ca o fiară-nfometată!
Caut să fug, să mă pierd în mulţime,
strigând după ajutor.
În jurul meu, însă,
caruselul cu umbre scârţâie laconic.
Priviri goale şi zâmbete-ngheţate
se scurg peste frunze adormite.
„Unde sunt oamenii? Unde aţi plecat?
Ce vârcolaci v-au furat strălucirea din ochi?”
Ţip ca o nebună şi mă doare…
cum muşcă, din mine, tristeţea hulpavă!

7 comentarii

Din categoria manifest, poezii, poezii proprii, privind în jur, viaţă

Bal mascat


La curte-i mare bal, cu toţii suntem invitaţi
şi tineri şi bătrâni şi săraci şi bogaţi,
obligatoriu, însă, e să fim mascaţi.

Nu-i timp de îmbrăţişări, avem normă de tristeţe,
să ai măşti cât mai multe – e un semn de nobleţe.

Regulile sunt simple şi exacte:
ne salutăm distant şi ne zâmbim dozat –
ca la carte – ,
iar cel ce, doar şi pentru o clipă, masca-şi scoate,
e condamnat, pe loc, la moarte…

14 comentarii

Din categoria gânduri, poezii, recurs la prea multă realitate