Arhive pe etichete: lună plină

Cândva (haiku)


Cândva, îţi voi fi floare de tei
şi-ţi voi linişti nopţile cu lună plină …
Îţi voi fi miros de vioară
şi cântec de parfum …

Reclame

14 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Cu prietenul… jos din pat


Cum vă spuneam aici, peste două săptămâni de la „noaptea furtunoasă” (merci, Marian 🙂 ), mă anunţă George că Raul vine din nou la Bucureşti. Hmmm! Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, când nu-şi dă cu oţet pe el, mi-i foarte drag omul ăsta. No, cum să facem să-i spunem că, de data aceasta, ar fi bine să nu mai fie aşa de… prevenitor?
– Îi spui tu, te rog, să lase oţetul, aşa ca de la bărbat la bărbat? îi zic soţului meu.
–  Aaaa, nuuuu, zice el, îi spui tu, că pe mine se poate supăra, dar pe tine nu, îmi zice George. Ştiţi voi: pe sistemul „auzi, dă tu telefon lui x şi spune-i că….” sau „intră tu în magazin şi-ntreabă nu ştiu ce” sau „ai vorbit cu educatoarea lui Victor despre…? Nuuu, lasă că vorbeşti tu, data viitoare!” Măi, dar ce-ai? Când te-am luat aveai tot ce-ţi trebuia, te exprimai coerent, te făceai înţeles. Că doar nu eu te-am făcut să ajungi aşa!
În fine, tot pe mine cădea pocinogul. Şi, în plus, ne hotarâserăm să-l lăsăm pe el să doarmă în pat şi noi ne improvizaserăm un pat, pe jos, lângă calorifer – era iarnă. Bun. Acum, mă gândeam cum să-i spun finuţ lui Raul „un nu hotărât oţetului!”? Să pun un afiş pe uşa dormitorului: „intrarea murăturilor strict interzisă!„, nu numai că nu era finuţ, dar mă cam autocenzuram, la cât de „dulce” mi-s câteodată. „Ei, îmi zic, văzând şi făcând!”
Soseşte Raul, se face timpul de mers la culcare şi-i spun:
– Dacă nu vrei să dormi în balcon, fără oţet!
Nu-i aşa că am fost finuţă? Pe modelul „fii bărbată, Zoe!”
– Bă, uite, nu mai dau aşa mult ca data trecută, înmoi degetul şi-mi dau aşa, un pic, pe frunte! Şi face un semn ca de cruce, ca să-mi arate cât de „un pic!” Şi să ştii că mi-am adus oţet de acasă!
– Bravos, zic, da’ oţetul meu ce avu?
– A, nimic, dar am crezut că nu o să mai ai!
Acum, dacă omul era dependent de oţet, cine eram eu să mă opun?
– Ok, îi zic, dar un pic să fie, că, oricum, uite, vei dormi singur în pat şi noi pe jos.
– Nu, băi, nici nu mă gândesc să dormiţi voi pe jos, lasă că dorm eu!
Şi „după lupte seculare care au durat” câteva minute – că noi, nu, eu, ba noi, ba eu – l-am lăsat pe el.
Bun! Noapte bună, noapte bună!
După nici 5 minute, foşnete. După alte câteva, lovituri în calorifer. Şi iar foşnete. Şi iar coate şi „au, fir-ar dracului!”
– Raul, ce ai, nu poţi dormi?
– Nu, băi, nu pot!
– Dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, am sindromul lunii pline!
– Sindromul lunii pline, zici? Aha.
– Da, băi, lasă că o să vedeţi şi voi când o să ajungeţi la vârsta mea!
Este adevărat că la geam, zâmbea şăgalnic o lună plină şi că blestemul m-a ajuns înainte de a ajunge la vârsta lui.
Aşa a ţinut-o Raul toată noaptea, când foşnind, când lovindu-se de calorifer. Norocul meu că a doua zi era duminică.

46 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, diverse