Bucurie – o lecție pentru copilul meu

Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.

La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…

În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.

I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…

Publicitate

„Viaţa noastră unde e, ce-aţi făcut cu ea?”

Ieri, la Real: un cuplu de pensionari. Ea se apropie de o cutie cu ochelari de soare. Pune o pereche la ochi.
– Cât costă?, o întreabă soţul.
– 10 lei.
– Pune-i la loc! De 10 lei, ne luăm cârnaţi.
Lăsând la o parte că acei ochelari nu ar trebui comercializaţi, că fac rău şi nu bine, mi-a venit să plâng.

Plec de la Real, spre piaţă. Cautând una, alta, mă plimb de la o tarabă la alta. La un moment dat, observ o doamnă în vârstă, cam în jur de 80 de ani, cred, îmbrăcată în negru, care se tot uita la legumele de pe tarabe. O urmăresc cu privirea. Face turul de vreo două ori, dar nu cumpără nimic. La un moment dat, mă apropii de taraba pe care o privea de la distanţă. Intru în vorbă cu vânzătoarea, pe care o cunosc, şi-i semnalez prezenţa doamnei. „- I-a murit soţul de curând.”, îmi spune. Apoi, o întreabă:
„- Doriţi ceva?”
„- Nu, mă uit, deocamdată.”, îi răspunde doamna. Şi rămâne uitându-se. Mă apropii de ea şi o rog să nu se supere că mă ofer să-i cumpăr nişte legume. Îmi spune că nu. La final, îmi mulţumeşte şi pleacă. Cu demnitate.

Plec dispre piaţă, spre casă. Pe trotuare, alţi bătrâni, sub soarele nebun de azi, încercau să vândă ce mai găsiseră prin casă: un bocanc scofâlcit, un ventilator ruginit, nişte umeraşe şi alte mărunţişuri… Cumpărători… deloc…

Asta esta imaginea unei ţări europene, a sec. al XXI-lea, mândre de democraţia, independenţa, libertatea, reformarea ei!!!!!!

Da, ştiu, cine nu este puternic, trebuie să iasă din sistem, nu? Nu rezistă decât deştepţii şi puternicii….

Voi, bolnavilor de ură, cum puteţi privi la toate astea, fără pic de tresărire? Când aţi fost ultima dată într-un sat sau într-un spital sau într-o şcoală? Când aţi vorbit ultima oară cu vecinul vostru?

Vă iluzionaţi că, dintr-un organism bolnav, sunteţi organul supravieţuitor? Sărmanii de voi! Rugaţi-vă să nu ajungeţi, niciodată, voi sau ai voştri, în situaţia în care să vă blestemaţi zilele şi, totodată, nu uitaţi că pământul se învârteşte!!!!!!

Din ce-mi trag puterea…

Şi din întâmplări ca aceasta: azi, am fost la o firmă ce avea sediul lângă Primăria din Afumaţi. Când să plecăm, la geamul maşinii apare o bătrână şi ne zice:
– Mamaie, vă dau patruzeci de mii, duceţi-mă şi pe mine până acasă, mai încolo, pe strada X, că îmi dădură şi mie ajutoare de la primărie şi sunt grele şi nu le pot duce. Sunt singură, nu are cine să mă ajute!”
Şi bagă mâna în buzunar, să scoată banii.
Instantaneu, mi-au dat lacrimile. Soţul meu coboară din maşină şi duce pungile la portbagaj. O ducem pe femeie acasă. Se înţelege că nici nu s-a pus problema să-i luăm banii, despre care, când i-am spus că nu este nevoie să ne plătească, ne-a mărturisit că erau banii de pâine. I-am mai dat şi noi câte ceva, acolo. Dar nu asta este important. Nu vă puteţi închipui cât ne-a mulţumit, cât ne-a binecuvântat – am simţit-o ca pe o Sfânta Vineri din poveşti. Mă simţeam copleşită de atâtea mulţumiri şi atâta căldură. Doar nu făcuserăm nimic extraordinar, nimic ieşit din comun, sau peste puterile noastre. Recunosc, însă, că mi-au încălzit sufletul.
Dar am lăsat o parte, din el, din suflet, în curtea acelei femei singure, care are 89 de ani, care plângea că i-au murit băiatul şi nora şi care nu înţelegea de ce s-au dus înaintea ei… Cu siguranţă, o vom mai vizita.

„Plini de boli şi suferinţi”…

Aşa sunt bătrânii de la „Căminul de Întreţinere şi Asistenţă Persoane Adulte (C.I.A.P.A.) Vitan Bârzeşti”. Actualmente, trăiesc, aici, 41 de persoane: 15 bărbaţi şi 26 de femei. Capacitatea amplasamentului este de 50 de locuri. Sunt bătrâni cu grave probleme: demenţe, Alzheimer, pareze, etc.  „Trăiesc” este, oarecum, impropriu spus, pentru că, de fapt, sunt suspendaţi între viaţă şi moarte. „Mulţi sunt în faze terminale”, mi s-a spus. „Nu sunt sociabili şi nu poţi să comunici cu ei”, am aflat azi de la psihologul azilului, când am fost să le duc donaţiile: medicamente şi consumabile medicale, alimente, pahare, haine, lenjerii, etc.:

Am ajuns, însă, la ora la care dormeau. Am vrut să vizitez puţin. O atmosferă greu de suportat. Am plecat de acolo, cu o mare tristeţe în suflet, apăsătoare. Este greu să ai grijă de atâţia oameni bolnavi şi în vârstă. Mai ales, când nu primeşti ajutor şi când eşti plătit umilitor de puţin: un infirmier câştigă în jur de 450 de lei, iar cele mai „mari” salarii sunt  între 700 şi 1.000 de lei.
Mulţumesc, încă o dată, celor ce mi-au fost coechipieri atât de buni, în această acţiune:
Miruna Ionescu, Liliana Luca şi colegilor ei de la “Nuclearelectrica” S.A., Daniel Gârbea, Anca, Gabi Cojocaru, Daniela Alexandrescu, Marian Cruceru, Mihaela Ion (de la Institutul de Biologie), Anca V., Mihaela Iancu, Alexandra Ştefania, Florentin Duban, Irina, Lavinia, Cristian Şerban, Magazinul de jucării “Imaginarium“, precum şi familiei mele: Marilena Onete, Victor Scherer.

Campaniile vor continua: următoarea este programată pentru sfârşitul lunii aprilie.

Campaniile continuă

Implică-te! Este mai uşor decât poţi crede! (Click pe foto, pentru vizibilitate text) Notă: Afişul a fost realizat de către fratele meu, Tavi Angheluş.

Bal mascat

La curte-i mare bal, cu toţii suntem invitaţi
şi tineri şi bătrâni şi săraci şi bogaţi,
obligatoriu, însă, e să fim mascaţi.

Nu-i timp de îmbrăţişări, avem normă de tristeţe,
să ai măşti cât mai multe – e un semn de nobleţe.

Regulile sunt simple şi exacte:
ne salutăm distant şi ne zâmbim dozat –
ca la carte – ,
iar cel ce, doar şi pentru o clipă, masca-şi scoate,
e condamnat, pe loc, la moarte…