Hai, să ne strigăm iubirea!

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ducă vântul, pe aripi de ecou, departe,
să se audă, până-n cea din urmă zare,
că nimeni şi nimic nu ne mai desparte!

Hai… să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ascundă vulturii-n vârf de munte,
de ploi şi de furtuni, s-o scalde-n soare,
s-o facă poveste, pentru cei ce vor s-o-asculte!

„Iubeşte-mă!, mi-ai spus, ţinându-mă de mână,
iubeşte-mă ca luna, ca noaptea şi ca vinul,
iubeşte-mă acum, şi ieri, şi mâine, făr-a privi în urmă,
iubeşte-mă tăcut, iubeşte-mă râzând şi eu-ţi voi fi destinul!”

Şi te-am iubit ca luna şi te iubesc şi mâine,
tu mi-ai fost destin şi soartă eu ţi-am fost
şi pod mi-ai fost şi drum mi-ai fost, spre tine,
iar lumea, dintr-o dată, a căpătat un rost.

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o scrie cronicarii-n ceaslovul de iubire,
când, ţinându-ne de mână, ne vom topi în zare
şi ne vom transforma într-o dulce amintire!