Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.
I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.
Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.
Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.
Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.
Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:
„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!
Noaptebunacopii's Blog 