Doctore, n-ai un leac?

Doctore, n-ai un leac și pentru primăvara mea?
Suferă de melancolie
și, zău, nu-mi place să o văd așa,
bolnavă. Nici măcar de propria ei astenie.

Primăvara mea era vioaie,
cânta și dansa ca o fecioară.
Acum stă închisă-ntr-o odaie,
În zadar o chem și o rog să apară.

Tot plânge și tot suspină,
parc-ar fi îndrăgostită,
așteptându-l parcă să vină,
pe cel căruia i-a fost sortită.

– Apăi, dragă, dacă e îndrăgostită,
leacul nu este atât de complicat,
trebuie doar să se simtă iubită
și din odaia-i va ieși de-ndat’.

Primăvara, draga mea, e în fiecare,
din inimile noastre trebuie să se nască.
Un zâmbet, de vom dărui, o îmbrățișare sau o floare,
Primăvara n-o să se mai îmbolnăvească.

Publicitate

Cu ce seamănă?

– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

Flori de liliac

În flori de liliac, mă voi întrupa
şi voi reveni, de mă vei chema,
voi fi parfumul tău de seară
şi vântul cald de primăvară.

Voi desena un alt apus
să ne putem spune ce a mai rămas de spus
şi timpul îl voi lua şi-am să-l prefac
într-un delicat buchet de alb liliac.

Te voi săruta cu întâia floare
şi-ţi voi fi iarbă şi-ţi voi fi zare,
voi înflori sub geamul tău
şi voi fi ruga-ţi către Dumnezeu.

Mă voi scutura în palma ta.
Să nu plângi însă. De mă vei rechema,
mă voi întoarce şi, cât mă vei iubi,
crenguţa ta de liliac voi fi.

Cândva (haiku)

Cândva, îţi voi fi floare de tei
şi-ţi voi linişti nopţile cu lună plină …
Îţi voi fi miros de vioară
şi cântec de parfum …

Verde de viaţă

Mi-e verde de viaţă şi roşu de vis,
mi-s gleznele sufletului rupte,
mă plânge primăvara în flori de cais,
din mine, tristeţea caută să se-nfrupte.

Îmi şchioapătă inima în cuvinte,
în gânduri, îmi curge lumină,
privesc lumea, tăcută, cuminte
şi-aş vrea s-o răsfăţ cu flori de sulfină.

Bătrână şi grea, îmi este simţirea,
prin vene-mi se târâie cioburi de uitare,
mă sfâşie viaţa, mă doare iubirea,
mi-e bine şi rău, mi-e albastru de zare.

Mi-e floare de vişin suflarea,
iar zborul, aripă de fluture,
chiar de la venire, începe plecarea,
mi-e verde de viaţă, să-mi picure-n suflet…

Li-i verde de viaţă şi lor:
Cosmin Ştefănescu, Vania Usca, Alioşa

Alfabetul (Poezie pentru Victor, poezii pentru copii)

Alfabetul, dragi copii,
nu e greu defel,
e ca un coş cu jucării,
hai să ne distrăm niţel:

a – e harnica albină,
b – e semnul bucuriei,
c – e crema cea mai fină,
d – plăcerea drumeţiei,

e – un element secret,
f – e floarea din grădină,
g – e un greiere-n concert,
h – e o harpă în surdină,

i – e inima ce bate,
j – e jocul cel mai „cool”,
k – kilograme duce-n spate,
l – e lumea dimprejur,

m – e mama, pururea,
n – e norul cel pufos,
o – e omul cel de nea,
p – pisoiul mofturos,

r – e râul fermecat,
s – e săniuţa-n zbor,
t – e turnul din palat,
ţ – ţuţeica din pridvor,

u – e un ursuleţ drăguţ,
v – vine de la veselie,
x – un xilofon micuţ
z – e un zid pe care scrie:
A L F A B E T!