Doctore, n-ai un leac?

Doctore, n-ai un leac și pentru primăvara mea?
Suferă de melancolie
și, zău, nu-mi place să o văd așa,
bolnavă. Nici măcar de propria ei astenie.

Primăvara mea era vioaie,
cânta și dansa ca o fecioară.
Acum stă închisă-ntr-o odaie,
În zadar o chem și o rog să apară.

Tot plânge și tot suspină,
parc-ar fi îndrăgostită,
așteptându-l parcă să vină,
pe cel căruia i-a fost sortită.

– Apăi, dragă, dacă e îndrăgostită,
leacul nu este atât de complicat,
trebuie doar să se simtă iubită
și din odaia-i va ieși de-ndat’.

Primăvara, draga mea, e în fiecare,
din inimile noastre trebuie să se nască.
Un zâmbet, de vom dărui, o îmbrățișare sau o floare,
Primăvara n-o să se mai îmbolnăvească.

Publicitate

D’ale lui Victor …

– Mami, ce păcat că plantele nu pot să vorbească! Poate ele i-ar convinge pe oameni să facă lumea asta mai dreaptă, mai frumoasă. Poate i-ar convinge să aibă mai multă grijă de natură, să nu mai taie copacii. Că de-aia e aşa de cald! Uite, de exemplu, în Bucureşti, este prea mult ciment şi prea puţine plante.
__________

Mi se pare sublim şi extrem de trist, în acelaşi timp. Sublim, pentru că al meu copil are deja principii sănătoase de viaţă, că este preocupat de ce se întâmplă în jurul lui şi trist, foarte trist, pentru că lumea în care l-am născut îl obligă ca, la aproape 8 ani, să aibă astfel de cugetări!