Arhive pe etichete: părinte

D’ale mele gânduri … rătăcite


Mirosul de suflet putrezit nu-l poate acoperi nici cel mai scump parfum din lume.
_____________

Părintele care ucide sufletul copilului său ar trebui judecat pentru crimă…

_____________

Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pentru ca, mai apoi, bărbaţii să se nască din trup de femeie. Paradox sau perfecţiune?

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

De ce sunt atât de mulţi copii bolnavi de cancer, în România? :(


UPDATE: Mai multe detalii despre povestea băieţelului Cosmin Dănilă, precum şi modalităţi în care puteţi ajuta, găsiţi aici, pe blogul lui: http://danilacosmin.weebly.com/. Cei care puteţi face ceva pentru el, nu ezitaţi să o faceţi!

Sunt îngrozită. În fiecare zi, aflu despre copii, indiferent de vârstă, suferinzi de diferite forme de cancer/leucemie. Nici nu trebuie să fii părinte să te cutremure o asemenea dramă! Când, însă, eşti părinte/bunic, astfel de ştiri te dărâmă, efectiv, te fac să te simţi neajutorat, ţi se strecoară frica în suflet, trăieşti drama la superlativ. Aseară, am aflat, din nou, o astfel de ştire, de la o bună prietenă, care, de altfel, m-a şi rugat să scriu despre asta. Este vorba despre un băieţel, de 10 ani, Cosmin Dănilă, care a fost diagnosticat de cancer la intestine, cu o lună în urmă. În România, tot ce au putut face medicii a fost să le spună părinţilor că fiul lor nu mai are nicio şansă şi să se roage la Dumnezeu.
La Viena, i s-a pronosticat că există 20 % şanse de vindecare. Cu preţul a 40.000 de euro. Nu sunt nici mulţi, nici puţini. Pentru unii, cel mult două seri în vreun club de fiţe, sau o oră de cumpărături la Milano. Pentru alţii, însă, aşa cum este şi Cosmin, reprezintă dreptul la viaţă. Dar părinţii lui nu au aceşti bani. Au nevoie de ajutor.
Tot auzind şi discutând despre astfel de cazuri, m-am tot întrebat de ce bogătanii ăştia care ne conduc şi care au averi „transparente” cu multe zerouri şi altele, „netransparente”, cu şi mai multe zerouri, nu se gândesc să constituie un fond, în care să doneze, lunar, câte 100 de auro, pentru astfel de cazuri? Dacă nu din umanitate, măcar aşa, pentru a-şi mai spăla din păcate. Dar am uitat: ei nu au păcate.
Noi, ăştelalţi, a căror unică avere o reprezintă familia şi grija de mâine pentru ea, putem să donăm, din când în când, câte puţin sau, măcar, să ne rugăm pentru aceşti copii şi familiile lor. Şi asta, pentru că nouă ne pasă, în primul rând. Nu că noi nu am avea păcate…

Dacă puteţi face ceva pentru Cosmin, găsiţi mai jos datele necesare:

TITULAR CONT: VASILE DANILA
BANC POST – Agentia PALAT CFR
RO07BPOS70407015701RON02 LEI
RO66BPOS70407015701EUR01 EURO
COD SWIFT: BPOSROBU
TEL.: 0762.694.721

Mai multe detalii, precum şi un videoclip cu Cosmin, puteţi vedea aici: http://www.acasatv.ro/emisiuni/la-nici-10-ani-un-baietel-se-lupta-cu-o-boala-cumplita-cancer-la-intestine-video.html.

6 comentarii

Din categoria copil, de suflet..., diverse, privind în jur

Necunoscutul – prima parte


Îl privea fix. Zâmbetul lui o liniştea într-un mod inexplicabil. Printr-un aranjament bizar al destinului, se întâlneau în acest club, fără să se cunoască, de câteva luni, indiferent care erau zilele în care reuşea să meargă să-şi bea cafeaua. Îi plăcea aici: muzica era jazz clasic, la volumul potrivit, fără să agreseze, nu mirosea a “iarbă”, ca în multe dintre cluburile bucureştene. Cu mici excepţii, şi clienţii erau, parcă, mereu aceiaşi: discreţi, spălaţi, fiecare văzându-şi de treaba lui. Întreaga atmosferă definea ceea ce căuta pentru clipele de evadare şi pentru o cafea bună “în oraş”. Pe el îl remarcase din prima zi: avea trăsături frumoase, ferme, bărbăteşti, între macho şi metrosexual şi, mai presus de orice, o distincţie anume în mişcări, în privire, chiar în modul în care zâmbea. Nimic studiat, aproape că părea a nu-şi da seama de asta. Venea, de fiecare dată, cu acelaşi prieten, se aşezau la măsuţa din colţ, pe diagonală cu masa ei, îşi comandau băuturile şi se lansau în discuţii ce păreau a nu se sfârşi niciodată. La un moment dat, i-a bănuit a fi un cuplu, deşi nu păreau genul. I-ar fi părut rău. Îl plăcea din ce în ce mai mult, dar, cumva,  nu-şi dorea mai mult de atât. Devenise ca un ritual. De câte ori se hotăra să vină, se întreba dacă va şi el. El – care părea să n-o fi observat, deşi privirile li se intersectaseră de câteva ori. Ea nu era genul îndrăzneţ, care să “agaţe”. Nu fusese niciodată. Avea 30 de ani, dar frumuseţea-i sălbatică – ce nu se încadra în tipare – ceva între adolescentă şi femeie, nu-ţi dădea voie să-i ghiceşti vârsta. Bărbaţii întorceau capul după ea, aproape involuntar. Chiar şi femeile. “Fată, să fi fost eu frumoasă ca tine, aş fi fost putred de bogată, până acum!”, i-a spus una dintre colege, într-o zi, când discutau despre “vedete”, “piţipoance” şi trendul în materie de frumuseţe. Ea nu părea să fie conştientă de farmecul aparte pe care-l împrăştia în juru-i şi nici nu o interesa. Avea alte principii de viaţă, de la care nu abdicase niciodată, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Provenea dintr-o familie numeroasă şi săracă. Avusese o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. Deşi mulţi acasă, se simţise întotdeauna singură. Părinţii, prea ocupaţi cu ziua de mâine, nu aveau timp de sufletul şi sensibilităţile ei. Nici nu credea că o înţelegeau. Raporturile erau foarte clare: ca între superiori şi subordonaţi. Trebuia doar să fie cuminte şi să execute. Viaţa era grea, nu lăsa timp şi pentru altceva. Şi, apoi, “ce nu te omoară, te face mai puternic, nu?” Muncise şi învăţase mult. Plecase de acasă şi-şi luase viaţa în propriile mâini. Obţinuse satisfacţii profesionale, dar acea foame de iubire, nu reuşise niciodată să şi-o potolească. Dăruia prea mult şi cerea pe măsură, ceea ce îi speria pe ceilalţi. Din ultima relaţie, ieşise rănită. Atât de, încât îi era teamă să o ia de la capăt. Se analiza de fiecare dată, încercând să-şi dea seama unde a greşit – mereu era convinsă că a fost vina ei. Îl privea şi se gândea la toate astea. În fundal, piesa lui Wes Montgomery – “Willow Weep For Me”, se potrivea perfect stării ei de spirit. La un moment dat, prietenul lui, ridică paharul şi-i zâmbi strengăreşte. Abia în acel moment, a conştientizat că privea indecent de fix în direcţia lor. Roşi. Face semn pentru nota de plată. Se ridică de pe scaun, plăteşte şi pleacă spre ieşire. La un moment dat, totul se învârteşte în jurul ei, capătă culori stranii şi se prăbuşeşte. Nu a mai auzit decât: “Nu i-a spus nimeni că nu e bine să amestece băuturile?!” şi două chicoteli. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Capitolul II

30 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, proză