Arhive pe etichete: suflet

Contur de viaţă


Pictez albastru
pe un colţ de suflet:
lumini şi umbre –
contur de viaţă.

Însăilez tăceri
pe un colţ de gând:
amintiri rătăcite –
file de jurnal.

Ning cuvinte
pe un colţ de privire:
dorinţe uitate –
palme-n rugăciune.

Ascund lacrimi
într-un colţ de inimă:
cufăr cu vise –
bătăi de aripi.

Lumini şi umbre…
amintiri rătăcite…
dorinţe uitate…
cufăr cu vise…
contur de…

5 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, poezii, poezii proprii

D-ale mele gânduri… rătăcite


Ca să-i poţi înţelege pe oameni, trebuie să-i asculţi cu inima şi să-i priveşti cu sufletul.

Dacă ai căzut şi  nimeni nu-ţi întinde o mână, târăşte-te, de e nevoie, până la primul copac. El te va ajuta să te ridici, necondiţionat.

Să poţi rămâne tu însuţi/însăţi, când ceilalţi cred că eşti ciudat/ciudată, este forma supremă de putere.

Ai grijă când îi spui cuiva că îi eşti prieten: în acel moment, i-ai dăruit o bucăţică de suflet. Dacă l-ai minţit, vei rămâne infirm pe viaţă. Dacă te-a minţit el, nu-ţi fie teamă, sufletul tău va renaşte.

Alte gânduri rătăcite, aici.

Israel „IZ” Kamakawiwoʻole a murit la data de 26.06.1997. Îmi  place să cred că, de fapt, s-a mutat pe un curcubeu.

8 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri

Şi ei sunt copiii noştri…


Motto: Când ai încetat să mai fii de folos celorlalţi, ai încetat să iubeşti, deci ai încetat să mai trăieşti.

Este vorba despre cei 45 de copii, fete şi băieţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, instituţionalizaţi în cadrul Centrului de Plasament „Pinocchio 3”, din sectorul 3, str. Serg. Bonea Marin nr. 2. Sunt copii ce poartă eticheta de „cazuri sociale”, copii despre care părinţii lor au considerat că le este mai bine departe de ei, de tot ce înseamnă familie, dragoste familială, cămin. Sunt copii ce tânjesc după socializare, după un tipar „normal”, copii care au nevoie de noi. Pe 1 Iunie este, firesc, şi ziua lor. De aceea, poate, împreună, le putem face cadou câte ceva şi, de ce nu?, inclusiv prezenţa noastră. Pentru ei, doamnele care le poartă de grijă, indiferent de funcţia ce o au în cadrul instituţiei, fiecare dintre ele este „mama”. Aşa li se adresează: „mama….”
Ca de obicei, eu mă adresez vouă, tuturor, să le întindem o mână. Ce spuneţi, ne mobilizăm şi acum pentru 1 Iunie sau, măcar, o altă zi a săptămânii următoare? Pentru orice ajutor pe care îl puteţi da, aştept să mă contactaţi, fie aici, pe blog, fie pe facebook, e-mail sau telefon.
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut şi pentru ceea ce veţi face, în numele meu şi în numele celor pe care i-aţi ajutat/îi veţi ajuta. Vă îmbrăţişez, cu toată dragostea.

16 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, inocenţă, manifest

Ne naştem şi murim singuri?


„Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent, trăim împreună.” Am citit această zicere cândva, nu mai ştiu unde şi nici cine a spus-o. Dar o aud în permanenţă. A fost preluată şi ridicată la rang de axiomă. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă că ne „naştem singuri”. De murit, da, putem muri singuri. Dacă aşa alegem. Eu consider că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât dacă a fost alegerea noastră. Da, putem fi dezamăgiţi, la un moment dat, ne pot fi înşelate aşteptările, putem investi într-o relaţie tot sufletul nostru şi să pierdem.  Tocmai o astfel de situaţie ne poate face să dorim singurătatea. Ne ermetizăm sufletul, închidem fereastra, zăvorâm uşa şi ne punem platoşa. Renunţăm la luptă, generalizăm, fugim de noi şi de toţi. Este mai simplu aşa, mai confortabil. În fond şi la urma urmei, orice relaţie – indiferent de natura ei – este „Monastirea” noastră. Se construişte greu, cărămidă, cu cărămidă, reconstruind ce s-a dărâmat. Suntem, în permanenţă, nişte Meşteri Manole ce trebuie să-şi zidească sufletul, pentru ca Monastirea să reziste. Asta înseamnă dăruire. Nu e uşor. Trebuie să ai puterea lui Sisif să o poţi lua, mereu, de la capăt. Deci, depinde de noi dacă rămânem singuri. Chiar dacă nu este, poate, persoana pe care ne-am dori-o noi aproape, cineva tot va fi lângă noi, fie chiar şi un simplu străin. Totul este să ştim şi să vrem să primim apropierea. Viaţa a demonstrat-o de nenumărate ori. Este o artă a dărui, dar este o artă şi în a şti să primeşti.
Părerea voastră care este?

45 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet..., diverse, gânduri

De suflet… La mulţi ani!


Sunt lucruri ce nu pot  fi cuantificate. Cum ar fi sufletul şi gândurile unui prieten. S-au spus şi scris multe despre prietenie. Pentru mine, prietenia este ca o floare de colţ: creşte în locuri speciale, este rară, delicată, dar, în acelaşi timp, puternică – înfruntă gerul, arşiţa, zăpada, ploile, înălţimile… Fericiţi cei ce o primesc în dar! Eu sunt o fericită. Nu am niciun merit, sunt doar foarte norocoasă. Unul dintre oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut şi pe care-l simt aproape îşi sărbătoreşte, astăzi, ziua de naştere. La mulţi ani, fată dragă! Să-ţi dea Dumnezeu, în continuare, o viaţă frumoasă, aşa ca sufletul tău! Te îmbrăţişez şi-ţi dăruiesc toată afecţiunea mea!

14 comentarii

Din categoria gânduri, La mulţi ani!

Misterul lumii


Am visat că sunt un munte
ce priveam lumea, semeţ,
încercând să-i desluşesc misterul.

Privită de sus, însă,
lumea nu-i decât un contur.

M-am aşezat, apoi, la picioare-i,
ca un sângeriu covor
de maci.

Privită, însă, de jos,
lumea nu-i decât mişcare.

M-am ridicat
şi am înconjurat-o
ca un fum.

Însă, privită de jur-împrejur,
lumea e doar un cerc.

Cuvânt m-am făcut, atunci
şi i-am pipăit sufletul.

27 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Rătăcire


M-am rătăcit într-o lacrimă
şi am uitat drumul
spre înapoi.
De atunci,
în fiecare dimineaţă,
plâng pe câte-un obraz,
simţindu-le mirosul sufletelor.
Cel de copil
are mireasma unei primăveri,
în timp ce
sufletul unui adult
miroase a animal rănit.

M-am rătăcit
în privirea unui om
şi am pierdut cărarea
spre înapoi.
De atunci,
mă scald în fiecare
răsărit şi apus
de iubire
şi tresar
cu fiecare lacrimă.

24 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Ca într-o apă adâncă


Aţi simţit vreodată că viaţa vă este precum un plonjon într-o apă mult prea adâncă? De câte ori v-a fost teamă că vă veţi îneca?

21 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, gânduri

Ce mai faceţi?


Azi, nu vreau decât să vă întreb ce mai faceţi, cum sunteţi, ce vă supără în ultima vreme sau, dimpotrivă, vă face fericiţi, cum reuşiţi să mergeţi înainte?” Asta nu înseamnă că vreau să intru în sufletul vostru pe uşa din dos, vreau doar să ştiu dacă sunteţi bine, vreau doar să vorbim prieteneşte. Atât. Sau să tăcem împreună şi să ascultăm:

Decizia vă aparţine. Eu sunt aici. 🙂

 

36 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, prietenie

Hap-urile de week-end


Ştiţi: Călin, concurs PA-uri, etapă nouă – tema „PASTILELE”.
Ei, haideţi, nu mai daţi ochii peste cap, că mai este puţin şi se va termina. Mai aveţi puţintică răbdare. Doar nu v-aţi înecat la mal, ca… Na, că am uitat cine. De aia zic, e nevoie de hap-uri:

Pastila miraculoasă

Îşi strângea copilul la piept şi-l privea ca pe o icoană. La rândul lui, micuţul se pierdea în privirea mamei lui, cu ochişorii aceia negri şi strălucitori, care parcă-i vorbeau. Îi zâmbea şi-o apucase de deget. Nimic nu putea rupe acea legătură, în afară de Dumnezeu. Dar, Dumnezeu i-l trimisese pe el. Asta însemna că trebuia să lupte pentru viaţa ei şi, mai mult decât atât, ştia că va reuşi. „Tu eşti pastila mea miraculosă, apa mea vie!”, îi zise şi-l sărută pe frunte, plângând. Copilul adormi.

 

 

Cel mai vesel cuplu

Nu ştia cum, dar, în ultima vreme, se întâlneau tot mai des. Oricare ar fi fost drumul ei, îl vedea, înconjurat de aproape aceiaşi prieteni şi tot timpul râzând în hohote. Râdea cu atâta naturaleţe, că îi molipsea pe toţi care-l auzeau. Întâmplător, o prietenă comună le-a făcut cunoştinţă. Prima întrebare a fost cum de reuşeşte să râdă atât. “Nu ştii? Râsul e cea mai bună pastilă pentru minte şi suflet.” Din ziua aceea, au rămas împreună şi a învăţat şi ea să râdă, devenind cel mai vesel cuplu.

 

Cam astea sunt. Sper să vă placă. 🙂

13 comentarii

Din categoria proză

D’ale lui Victor…


… reflecţii politice

Într-una dintre dimineţile acestei săptămâni, când Victor protesta că nu vrea să meargă la grădiniţă, am încercat să-i spun cum că este necesar să meargă, pentru că avem nevoie de ajutorul lui, mai ales acum când banii se câştigă mai greu, când este o perioadă mai grea, etc., etc.
– Păi, cum, tot nu a trecut criza? mă întreabă el mirat.
– Nu.
– Numai Băsescu e de vină! a concluzionat el supărat.
(Notă: nu discut politică în faţa lui sau cu el.)

 

… constatări

Într-o altă dimineaţă, în drum spre grădiniţă. Înnorat.
– Mami, în dimineaţa asta, soarele a fost mai somnoros, de asta nu se vede, pentru că încă doarme.

 

amabilităţi

Victor, în bucătărie, jucându-se cu nişte şerveţele, se plictiseşte şi începe să le împrăştie pe masă, după care pleacă. Îl strig, revine în bucătărie şi-i zic:
– Bine, Victor, ce ai făcut aici? Ţie îţi place?
– Nu, mămica mea dragă!

 

… drăgăleşenii

– Mami, tu simţi pupicurile pe care ţi le trimit eu de la grădiniţă?
– Da, iubitul meu, le simt. 🙂
– Şi ce faci cu ele?
– Le strâng şi le ascund la inimioară.
– Dar tu nu-mi trimiţi mie?
– Ba da, din toată inima.
– Păi, cum tot pe ale mele?
– Nu, pui, mami are două camere în inimioară: într-una dintre ele strâng pupicurile de la tine, din cealaltă ţi le trimit pe ale mele.
– Să ştii că eu am patru camere: dintr-una îţi spun că te iubesc, în a doua pun pupicurile tale, din cea de-a treia îţi trimit pupicurile mele şi din a patra fac pupicurile să treacă prin pereţi, ca să le poţi primi.

38 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea


Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

35 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Drumul spre mine


Dacă vântul
nu mi-ar mai răvăşi
gândurile
ca pe nişte hârtii
aruncate neglijent,
iar ploaia
nu mi-ar mai bea
lacrimile
ca pe un ceai
aburind,
dacă noaptea
nu mi-ar mai fura
visele,
precum copiii
cireşe amare
şi cerul
nu şi-ar mai sprijini
infinitul
pe umerii mei
ca pe o mantie
de zale,

aş uita drumul
spre mine
şi aş rătăci
cu sufletul pustiu.

9 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Copilul din noi


„Când încetăm să fim copii, începem să murim.”, spunea Constantin Brâncuşi.

Când suntem copii, ne grăbim să creştem. Şi, înainte să ne dăm seama, ne trezim adulţi. Copleşiţi de răspunderi, de griji, de planuri, mereu la răscruce de drumuri, mereu în căutare de răspunsuri. Grăbiţi,  într-o permanentă competiţie cu noi şi cu ceilalţi, uităm să zâmbim, să trăim, să mai fim copii.

Aţi întâlnit, cu siguranţă, adulţi pe care zâmbetul sau privirea unui copil îi lasă reci. Nu li se mişcă nici măcar un muşchi pe faţă, privesc rece, încrâncenaţi, înciudaţi. Oare aşa au fost dintotdeauna? Sau, i-aţi văzut deranjaţi de prezenţa copiilor? Mi s-a întâmplat să merg cu copilul meu pe un trotuar – destul de îngust, este adevărat – pe sensul nostru de mers, ţinându-ne de mână. Pe lângă noi, a trecut o doamnă care l-a lovit pe Victor cu geanta. Nici măcar nu a întors capul. Să ceară scuze? Să-şi manifeste părerea de rău că a lovit copilul? Nici gând… Era om, era femeie şi sunt convinsă că era mamă şi chiar bunică.

Oare ce poate împietri sufletul unui om într-atât?

Poate, dacă nu ne-am mai trăi viaţa pe pilot automat, poate dacă am elibera copilul din noi mai des, am privi lumea cu alţi ochi şi am trăi mai frumos. Poate.

28 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

Aţi modelat vreodată…?


Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?

13 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

Sunt povestea unui bucium


Îmi plouă toamna în suflet,
cu lacrimi de frunze obosite,
iar eu le strâng buchet
şi le prefac în cuvinte.
Le rostogolesc prin gânduri,
ca pe niste castane coapte,
le-aşez pe aripi de fluturi
şi le prefac în şoapte.
Departe, un bucium solitar
îngână, alene, a sa poveste,
ca pe-un sonet dulce-amar
despre ce a fost şi nu mai este.
Eu mă scufund în sunetu-i de zbucium,
iar toamna-mi plouă în suflet,
sunt povestea unui bucium,
sunt povestea unui plânset.

21 comentarii

Din categoria poezii

Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)


Să nu m-aştepţi în seara astă,
voi fi fluture de noapte,
vă voi legăna cu şoapte
şi voi veghea asupra voastră.
 
Voi împleti raze de lună
şi-am să le agăţ la fereastră,
vă voi cânta de noapte bună
şi voi veghea asupra voastră.
 
Voi cerne pulberi de luceferi,
să strălucească-n noaptea albastră,
precum un lac înnobilat de nuferi
şi voi veghea asupra voastră.
 
Să nu m-aştepţi în seara astă,
voi fi departe, pe un nor,
voi fi dragoste, voi fi dor
şi voi veghea asupra voastră.
 
Mă voi preface, apoi, în răsărit,
să fim iarăşi împreună,
vom fi povestea cu final fericit,
noi, trei, ţinându-ne de mână.

13 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste

Şi ştii că se poate


Nu vrei să zbori.
Tu ştii că nu se poate.
Doar gândurile-ţi se lipesc de nori,
iar sufletul mii de lumi străbate.
Nu vrei să-nvingi mereu.
Tu ştii că nu se poate.
Dar nu mai vrei speranţe pe cartelă
şi zâmbete-n clepsidre încuiate.
Nu vrei să nu mai plângi.
Tu ştii că nu se poate.
Dar vrei să-ţi faci din lacrimi cer
şi lună, din singurătate.
Nu vrei nemurirea.
Tu ştii că nu se poate.
Vrei, doar, să poţi trăi,
măcar, câte puţin, din toate.
Vrei să fii tu şi-atât.
Şi ştii că se poate.
Să mergi, mereu, pe drumul tău,
ducându-ţi visu-n spate.

8 comentarii

Din categoria poezii

Întâlnire cu Dumnezeu


Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.
N-ai un ceas? m-a întrebat.
N-aveam.
– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu el?
– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-l vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-i ceri ceva?
– Nu. Vreau să-i mulţumesc că există.

17 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

Întrebări


Vis ars. Ochi tăcut.
Plecare?
Gând spart. Cuvânt surd.
Mirare?
Privire stinsă. Iris ucis.
Durere?
Buze pictate. Zâmbet învins.
Tăcere?
Inimă îngenuncheată. Lacrimi căzând.
Uitare?
Cioburi de suflet. Şoapte strigând.
Plecare…

20 comentarii

Din categoria poezii, recurs la prea multă realitate

Artistul


Azi, e trist artistul.
Şi-a pus sufletul în cui.
Nimeni nu mai vrea să ştie
care e povestea lui.

Nici lacrimi nu mai are,
le-a dus la amanet.
Se-ncuie în visare,
se ascunde-ntr-un sonet.
Ar mai avea multe de spus,
dar nu mai are spectatori,
căci ei, pe rând, cu toţi, s-au dus,
spre alte lumi, spre alte zări.

Şi-a aşezat sufletul în palme
şi l-a dăruit mereu.
N-a simţit sete, n-a simţit foame,
tot timpul „voi”, mai deloc „eu”.

Azi, bietul artist e trist.
Îşi lasă, încet, fruntea în palmă,
pe ecran, scrie „SFÂRŞIT”,
iar el nu vrea decât să doarmă.

31 comentarii

Din categoria poezii

Faliment


Între un astăzi pierdut
şi un mâine timid,
sufletele au tras obloanele
şi au pus afiş: „FALIMENT„.
Speranţele au antamat
– şi ele – procedura de insolvenţă,
iar gândurile au declarat  greva tăcerii.
Bat clopote în
Catedrala Mântuirii
pentru visele căzute la datorie.

Miroase a frică
la fiecare colţ de stradă,
iar în inimi a mere putrede.

20 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate

Coktail-remediu de supravieţuire


UPDATE: Pe blogul lui Tudor Chirilă, am găsit comentariul de mai jos, pe care nu m-am putut împiedica să-l preiau:

 

” suzanne spunea…

Buna Tudor

 

Desi poate nu o sa ai timpul necesar sa citesti acest mesaj eu consider ca trebuie sa incerc!
Numele meu nu conteaza, functia nici atat, ca sa nu mai vorbim de varsta..Iti scriu ca din partea unui om neputincios ce isi doreste sa ajute o MAMA, o locuitoare a orasului meu natal, o femeie deosebita! Are tumora intracraniana! Si nu una! CI DOUA! Ca sa se opereze are nevoie de 44000 euro…Si pentru a porni acest lucru are nevoie de sprijinul OAMENILOR! Cat mai multor oameni!
Va rog din suflet sa o ajutati! Asa cum am facut si noi cei care o cunoastem! Asa cum au facut si ceilalti, cei care nu o cunosc insa le pasa de viata unui om!

 

http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/umanitar/ajut-o-pe-iolanda-sa-si-recapete-visele-27560.html

 

Numarul de telefon al fratelui Iolandei este: 0744539634″

Ingrediente şi mod de prepare:

Se ia cupa sufletului, se înlătură, cu grijă, orice urmă de tristeţe, se umple cu multe cuvinte de dragoste – câte încap -, se adaugă un mănunchi de gânduri de la şi pentru prieteni – se aruncă frunzele uscate – , se stropesc cu aghiazmă de zâmbete, se continuă cu 4-5  măsuri de rugăciuni, 4-5 măsuri de metafore, se încorporează acorduri de vioară şi pian şi se asezonează cu râsete şi mângâieri de copil.

Se poate bea până la beţie. Efectul este garantat.

Închin, în cinstea voastră, o cupă…

19 comentarii

Din categoria gânduri, recurs la prea multă realitate

Dar…sufletul?!


Azi, m-am primenit.
Şşşşt…!!!!!!!
Am vrut să păcălesc timpul.
Mi-am prins stele-n păr,
la urechi, soarele şi luna.
Mi-am înlocuit lentilele de contact
cu două picături de infinit,
iar buzele le-am transformat în cuvinte.
Mi-am atârnat, la gât, cerul
şi la brâu, m-am încins cu marea.
Mâinile – luuungi cărări către soare,
picioarele – păsări călătoare.

Şi, mândră de opera mea,
l-am strigat… pe el… timpul.
Nici nu s-a obosit să se arate.
Doar mi-a răspuns:
„Poate m-ai fi păcălit dar…sufletul?!”

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii