Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.
Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.
Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.
Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”
Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!
Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!
De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!
Noaptebunacopii's Blog 
Azi, in asa zisii ani de profunda democratie, e si mai rau! Eu asa simt in fiecare zi!
Păi, întâmplarea povestită este după revoluţie. Este adevărat, la începutul anilor 90.