Arhive pe etichete: provincie

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.

Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.

Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.

Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”

Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!

Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!

De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!

Reclame

2 comentarii

Din categoria diverse, gânduri

Auzi, fă? Aia era de la ţară!


Acum 12 ani, ne-am mutat în Bucureşti, din Rm. Vâlcea. Eram o „jună primă” de 24 de ani, provincială, deh!, atentă să nu deranjeze pe nimeni, timidă, nepregătită pentru viaţa de capitală. Biroul la care lucram se afla pe Calea Moşilor. Mergeam cu metroul, până la Bucur Obor, după care îmi continuam drumul pe jos. Într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, mă îndreptam spre birou, pe acelaşi traseu. Eram îmbrăcată într-un costumaş cu fustă midi, cu pantof cu toc, deci cu dress-ul la vedere. 🙂

Pentru cine nu ştie, Bucur Obor este şi cea mai căutată piaţă – sau era, oricum – ca să nu zic, bâlci. În fine. Lângă mine, în metrou, urcaseră două doamne, venite de undeva de pe lângă Bucureşti, de la ţară – modul în care arătau şi discuţiile lor mi-au confirmat asta – cu două sacoşe de rafie, fluturânde în mâini. Metroul aglomerat. Sacoşele – pe lângă dress-ul meu. A, ce nu v-am spus e că, la mine, în Rm. Vâlcea, se spune „ştrampi” şi nu dress-uri. Cum ziceam, sacoşele de rafie, pe lângă ştrampii mei. Mă feresc eu, cât pot, dar, parcă, se electrizaseră. Aşa că, la un moment dat, mă adresez, politicos, uneia dintre ele, rugând-o să aibă grijă că-mi agaţă ştrampii. Se uită cam ciudat la mine şi nu zic nimic. Între timp, metroul ajunge la destinaţie. Cobor eu, coboară şi sacoşele. Ne amestecăm în mulţimea ce s-a revărsat din metrou, pe peron. La un moment dat, aud, undeva, mai în spate:

” – Auzi, fă, aia era de la ţară. Cică, ştrampi!”

Aşa că, de atunci, nu-mi mai cumpăr ştrampi, ci dress-uri că, doar, mi-s fată de capitală, nu?

32 comentarii

Din categoria remember