Cu siguranţă, vă aduceţi aminte cu toţii acest vers. Dar nu despre Mihai Eminescu sau despre Mircea cel Bătrân vreau să scriu acum, ci despre simplitate. Despre cum, din virtute, simplitatea a ajuns să capete conotaţii peiorative. Despre cum ne chinuim să fim cât mai complicaţi, alambicaţi, complecşi: în comportament, în gândire, în vorbire, în îmbrăcăminte, etc.. Mergem complicat, mâncăm complicat, respirăm complicat. Trebuie să epatăm de la prima clipire, altfel nu existăm, devenim persona non grata. Desigur, depinde cine este evaluatorul. Dar, într-o lume în care nonvaloarea, superficialitatea au fost ridicate la rang de modus vivendi la scară largă, eşti condamnat, din start. Devii incomod şi te simţi incomod, inadaptat, bulversat. Da, te poţi refugia în lumea ta simplă şi a celor asemeni ţie, dar pentru câtă vreme? Oare interacţionând cu ceilalţi, de voie, de nevoie, nu rişti să te contaminezi, chiar fără a-ţi da seama?
Ce poţi spune despre lucrurile în stare pură? Dar despre suflet? Ce e bine să-i învăţăm pe copiii noştri, pentru a-i ajuta să răzbată în drumul lor? Mai pot fi motto al vieţii contemporane cuvintele lui Platon: „Simplitatea adevărată uneşte bunătatea cu frumuseţea”? Sau ale lui Tolstoi: „Simplitatea este condiţia principală a frumuseţii morale”?
Un lucru este clar: cel mai complicat este să rămâi „simplu, la vorbă şi la port.”
N.B. Acest articol se vrea a fi şi o reparaţie de suflet pentru un prieten drag, pe care ştiu că l-am dezamăgit la un moment dat.
Noaptebunacopii's Blog 