7 noiembrie 2010 · 13:11
↓ Jump to Comments

Blestemat paradox omenesc


Spuneam aici, la comentarii, că nu am putut plânge când am aflat că a murit Adrian Păunescu. Azi, însă, am plâns isteric, în hohote. Şi am blestemat paradoxul omenesc (românesc?!): este nevoie de moarte, pentru a fi încununată o viaţă!

24 comentarii

Din categoria gânduri, remember

Etichetat ca ,

24 de răspunsuri la „Blestemat paradox omenesc”

  1. Pingback: Blestemat paradox omenesc - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Ada Pavel
    7 noiembrie 2010 la 13:34

    Intr-adevăr. Asta mă întristează și pe mine cel mai mult…

    Răspunde
  3. Geanina Lisandru
    7 noiembrie 2010 la 13:42

    Tristeţea a pus stăpânire pe sufletele noastre. Maestrul nu şi-a dorit asta, de fiecare dată şi-a revărsat lava optimismului, peste gândurile noastre, prin vers.

    Drum bun, Maestre!

    Răspunde
  4. Victor
    7 noiembrie 2010 la 14:20

    Eu, mai mult decât dinamica, am dificultăţi în a înţelege, dimensiunile şi implicaţiile lor. Dar, din când în când, pentru o frântură de clipă, reuşesc să întrezăresc măreţia, colosalul, şi mă cutremur. Alea sunt momentele în care nu am nici o îndoială asupra existenţei lui Dumnezeu. Păcat însă că nu-s mai dese, revelaţiile astea. 🙂

    Răspunde

  5. Pingback: Missouri – acum şi pe Petsbox! « Mustăţi lungi, gheare lungi

  6. Pro Atitudine
    7 noiembrie 2010 la 16:20

    Este bine să ne exprimăm și durerea. Destul de rar avem ocazia să ne plângem valorile.

    Răspunde
  7. Ada Pavel
    7 noiembrie 2010 la 16:32

    Off topic:

    Mi-am schimbat blogul și, dacă se poate, te-aș ruga să schimbi în blogroll Ada Pavel (http://adakiss.wordpress.com) cu http://adapavel.wordpress.com
    Multumesc 🙂

    Răspunde

  9. Pingback: Diverse « Blogul lui Victor

  10. Smaranda
    7 noiembrie 2010 la 20:13

    Da, pentru ca asta este natura umana: de cele mai multe ori pretuim cu adevarat doar ceea ce am pierdut iremediabil….

    Răspunde
  11. Gabriela Savitsky
    7 noiembrie 2010 la 22:30

    Din păcate.
    Poate că e mai fericit cu îngerii. Măcar are cu cine vorbi despre Poezie.
    E greu de dus atâta tristeţe şi inadecvare.

    Răspunde
    • noaptebunacopii
      7 noiembrie 2010 la 22:31

      Aşa este.
      Am rămas mai săraci pe lume,
      cu un suflet şi cu-n nume.

      Răspunde
      • Mirela
        7 noiembrie 2010 la 23:12

        Câtă dreptate ai!
        Dumnezeu să-l odihnească!
        Poetul n-a murit, doar omul n-a mai rezistat…rip…

        Nu-i loc pentru iubire pe pamant
        Ofelia pe ape s-a-necat
        Actorii joaca Hamlet – rolul sfant
        Sub zodia fatalului pacat
        Veneam din tara-n tara-nspre a mea
        Si undeva, nici nu mai stiu precis
        Un vames imi ucise poza ta
        Iubirea e un lucru interzis

        E un cires, e un cires
        Cires sublim, cires sublim
        Care ne-asteapta sa-i fim hoti
        Sa-l jefuim – noi, noi, voi, voi, ei, ei, toti, toti………….

        O seară mai calmă și mai bună!

  12. Marian
    7 noiembrie 2010 la 23:25

    Adela, paradoxul nu’i numai romanesc!Sint multe personalitati care n’au avut „bucuria” de a fi apreciate in timpul vietii si abia dupa moarte recunoasterea si aprecierea au venit…,! Viata nu da intodeauna ce meriti si paradoxal moartea „face dreptate.” Oricum nu mai plinge, „life is good” si ma intreb? Where is my smiley face,lately?! Te pup- Marian

    Răspunde
  13. Mirela
    8 noiembrie 2010 la 8:56

    @Adela, ti-am reaspuns! O zi buna!

    Răspunde

  14. Pingback: Edward – de pe Petsbox « Mustăţi lungi, gheare lungi

  15. Georgeta
    9 iunie 2011 la 13:11

    Zi fatidică!

    (dedicată Maestrului Adrian PĂUNESCU)

    A-nceput Noiembrie trist, eu eram la fel de tristă,
    Când… o prietenă, în zori, mă sună… şi… tot insistă.
    Inima îmi bătea tare. Să răspund eu m-am grăbit,
    Ca să aflu cu stupoare, că… de azi, ne-ai părăsit!

    Ai lăsat în urma ta, multe cărţi nepublicate
    Şi foarte multe probleme, au rămas nerezolvate.
    Soţia ta, către Domnul, rugăciuni astăzi trimite.
    Pentru tot ce-ai scris, Maestre, noi toţi te vom ţine minte!

    Romane neterminate ai lăsat pe masa ta,
    Pentru noi sunt nestemate, dar ne plânge inima.
    Iau câte-o carte în mână, cu ochii-necaţi în plâns;
    Mi-e dor de tine Maestre, de când moartea te-a învins!

    Vor trece în amintire – cărţi, cuvinte, întâmplări,
    Chipul tău trist şi tăcut ce-l vedeam adeseori…
    De-ai fi mers din timp la medic, cu un simplu tratament,
    Puteai scăpa foarte sigur de fatidicul moment.

    Domnul, să te aibă-n pază! Veşnic te vom pomeni!
    Şi, te-asigurăm, Maestre că mereu ne-om aminti
    Cum te măcinai în noapte pentru-al ţării viitor,
    Pentru bătrâni, pentru tineri… că n-au nici un ajutor.

    Craiova 5 Noiembrie 2010

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s