Arhive pe etichete: comportamenul pisicilor

Pisicuţă, pis, pis, pis…


Mă grăbeam spre birou, întrucât eram în întârziere. Ajung la clădire, intru şi o tai pe scări în sus, la etajul unu, deoarece cheile erau la mine şi colegele mele mă aşteptau la uşă.
– Fii atentă, calci pe el! le-aud ţipând în cor.
Mă uit nedumerită la ele, mă uit la picioare şi văd o mogâldeaţă de pisoi, cu moacă de extraterestru, pitit pe una dintre trepte, parcă abia respirând. Mă duc, deschid uşa biroului şi dau să caut un corn, pe care-l lăsasem cu o zi înainte prin bucătărie, cu gândul să mă duc să-i dau să mănânce. Când deschid uşa biroului, mogâldeaţa, care nu ştiu cum de reuşise, se sperie şi începe să alerge crăcănat dinspre uşă, înspre trepte, precum un copil pe care l-ai prins ascultând la uşă şi dă să fugă. În momentul acela, m-am îndrăgostit de el. L-am luat în braţe, l-am băgat în birou şi l-am inchis în baie. Şefa mea încă nu venise, iar când a venit, nu am apucat s-o anunţ aşa încât, intrând la baie, se simte atacată de ceva. Mogâldeaţa prinsese curaj şi, cum ea era îmbrăcată într-o fustă lungă, care flutura la orice mişcare, pisoiul-extraterestru o „ataca”. Nu prea ştiam de ce l-am luat de pe scări, dar nu-mi venea să-l las acolo. Era cam prin octombrie-noiembrie 2000, cred, şi începuse frigul. Am început să mă rog de colegele mele să-l ia acasă, pentru că, dintre toate, eu eram singura care nu avea pe nimeni cu care să poată sta cât noi lipseam. Ba, mai mult, una dintre ele locuia la curte. Fiecare a găsit câte un motiv să nu-l ia. Eu nu-l voiam tocmai pentru că ar fi însemnat să stea mai mult singur, chiar şi în week-end-uri, că plecam la Vâlcea destul de des, iar, pe vremea aceea nu aveam maşină. Cum, însă, mi s-a făcut milă de el şi mi-era teamă să nu moară de foame şi de frig, am hotărât să-l înfiez eu, totuşi, făcându-i, astfel, o surpriză şi soţului meu, care era plecat într-o delegaţie. Zis şi făcut. L-am ţinut la baie toată ziua şi, când a bătut gongul, am plecat cu puricosul acasă. Îmi încăpea într-o palmă şi, bineînţeles, că a fost atracţia metroului. Dar, chiar era puricos. Odată ajunsă acasă, mă pun pe despuricat. A fost cea mai grea misiune. Să vă spun cum am făcut-o? Ei, bine, hai s-o spun: cu geamul deschis: „culegeam” purecii şi-i aruncam pe geam, că mi-era scârbă să-i omor. Mă gândeam că, stând la etajul 9, mor ei până jos. 🙂 După această operaţiune, la baie cu el. Cine credeţi că a devenit fan făcut baie în cadă? Biţi al meu. Că am uitat să vă spun, aşa l-am botezat: Biţi.
Aşa arăta pe vremea când era pisoi-extraterestru:

Din acel moment, a devenit un membru marcant al familiei: făcea baie cu mine – era înnebunit să se joace în apă şi cu spumă -, avea locul lui la masă, lângă mine, evident – cred că mă percepea ca pe mama lui, iar pe soţul meu ca pe un partener de joacă -, dormea în pat cu noi, fie în părul meu, fie pe picioarele noastre, fie la capul nostru.
Dimineaţa, învăţase care era cutuma: eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, îi puneam să mănânce şi, apoi, ne vedeam fiecare de ale noastre. În dimineţile când nu reuşeam să mă trezesc, venea şi mă pupa. De câte ori nu m-a salvat de la a întârzia de la serviciu! Pur şi simplu venea şi-şi lipea năsucul umed de obrazul meu şi mă trezea.

Mărturisesc, până să-l am pe Biţi, nu mi-am închipuit că pisicile pot fi atât de expresive, se pot dresa aşa uşor şi că poţi să comunici cu ele!
Dar, povestea nu se termină aici, va urma şi mâine.

Reclame

40 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse