Arhive pe etichete: Mihai Eminescu

Doina


La mulţi ani, români, la mulţi ani, Românie!

Foto: George Onete
Muzica: Ciprian Porumbescu

Reclame

4 comentarii

Din categoria eveniment, gânduri, La mulţi ani!, România

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”


„Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.

„Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne în credem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebue o idee care să limpezească toate capetele şi să ne
împreune pe toţi la lucru.”

„Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi
Românii, şi vom arăta numai decât cum nici nu pot avea, nici nu pot consti tui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă, care să fie o mai rea expre siune a poporul ui ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, – ci al acestei coterii care-l guvernă, guvern ându – ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică. Eşită din nişte şcoli mizerabile a căror singură ţântă e propagarea minciunei, în care n’au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţiune, care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s’au infiltrat în capetele unei generaţiuni june şi de aceea docile nişte principii sistemat ice în flagrantă contradicţiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţiunea exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului , – ce putea fi ele de cât pure minciuni! In viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea, dacă toate consecinţele  ce  le trag din principii  falsificate nu  sunt, nu pot fi  decât  iarăşi falşe. Nu trebue dar să ne mirăm, dacă ei aplică principiile  cele mai mari din viaţa  publ ică  a popoarelor, astfel cum le aplică; pentru că ei le – au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falşelor noţiuni fundamentale  i-a făcut incapabili  de-a cugeta drept.” (Mihai Eminescu – „Scrieri politice”)

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!

„Dacă Eminescu nu ar existat, el ar fi trebuit inventat.” 

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.”
[Odă (în metru antic)]

7 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, eveniment, gânduri, limba română, manifest, Mihai Eminescu, România, scrieri politice, ţară

A vorbi despre Eminescu…


EMINESCU

E un miros de tei în crânguri,
Misterul surâde din lumea tăcută,
Inima lumilor ce o înconjoară
Naşte a soarelui albă lumină.
El cântă cu buze de miere
Suflet stins, muiat în nor,
Ca un fulger fără ţintă,
Un singur dor.

(Notă: Versurile au fost culese din diferite poezii ale poetului. Eu, doar, le-am adunat într-un acrostih.)

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine. S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…Dovada şi încercarea de faţă. Competinţa eterului e limitată şi ea nu ar vrea să semene cu nimic ordonat şi pedagogic. E vorba de un Eminescu zărit în dezordine şi răzleţ, după o călătorie prin peisajele lui făcută în zigzag şi fără Cicerone. Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?…” (T. Arghezi, Cuvânt înainte la <M. Eminescu, “Poezii”, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971>)

34 comentarii

Din categoria de suflet..., limba română, poezii

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port…


Cu siguranţă, vă aduceţi aminte cu toţii acest vers. Dar nu despre Mihai Eminescu sau despre Mircea cel Bătrân vreau să scriu acum, ci despre simplitate. Despre cum, din virtute, simplitatea a ajuns să capete conotaţii peiorative. Despre cum ne chinuim să fim cât mai complicaţi, alambicaţi, complecşi: în comportament, în gândire, în vorbire, în îmbrăcăminte, etc.. Mergem complicat, mâncăm complicat, respirăm complicat. Trebuie să epatăm de la prima clipire, altfel nu existăm, devenim persona non grata.   Desigur, depinde cine este evaluatorul. Dar, într-o lume în care nonvaloarea, superficialitatea au fost ridicate la rang de modus vivendi la scară largă, eşti condamnat, din start. Devii incomod şi te simţi incomod, inadaptat, bulversat.  Da, te poţi refugia în lumea ta simplă şi a celor asemeni ţie, dar pentru câtă vreme? Oare interacţionând cu ceilalţi, de voie, de nevoie, nu rişti să te contaminezi, chiar fără a-ţi da seama?

Ce poţi spune despre lucrurile în stare pură? Dar despre suflet? Ce e bine să-i învăţăm pe copiii noştri, pentru a-i ajuta să răzbată în drumul lor? Mai pot fi motto al vieţii contemporane cuvintele lui Platon: „Simplitatea adevărată uneşte bunătatea cu frumuseţea”? Sau ale lui Tolstoi: „Simplitatea este condiţia principală a frumuseţii morale”?

Un lucru este clar: cel mai complicat este să rămâi „simplu, la vorbă şi la port.”

N.B. Acest articol se vrea a fi şi o reparaţie de suflet pentru un prieten drag, pe care ştiu că l-am dezamăgit la un moment dat.

55 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri